Crossduathlon Leipzig

25.02.2001

Alergare: 0:30:09 / 7,5 km

Ciclism: 0:59:59 / 25 km

Alergare: 0:17:29 / 3 km 
Timp: 1 h 47 min

Trofeul Romanian Iron Man 2000

15 iulie 2000. Zarnesti

Astăzi mă simt mult mai antrenat decât anul trecut! În primăvară am alergat mai mult, am urcat de câteva ori cu bicicleta până la Păltiniş şi am fost chiar şi la bazin de câteva ori.

Ţin în mână broşura concursului. Îmi plac mult cele două motto-uri de pe prima pagină:

Unii oameni sunt înfrânţi de natură, alţii de propriile limite, dar toate astea ne ajută să ne înţelegem mai bine pe noi înşine şi mediul înconjurător.

Am o încredere nelimitată în om, în capacităţile sale. Nu există ceva ce nu putem face, există doar lucruri pe care n-am învăţat încă să le facem.

                                                                                      Reinhold Messner

Traseul de anul acesta este mai lung decât cel de anul trecut: 2 km înot, 80 km ciclism şi 20 km alergare. Vremea este frumoasă, însă apa lacului, datorită ploii din ultima săptămână, este foarte rece. Văd în jurul meu câţiva participanţi cu costum de neopren care acoperă doar bustul, mâinile şi picioarele fiind libere, dar mulţi alţii sunt ca şi mine doar în slip. Intru puţin în apă să mă obişnuiesc cu temperatura scăzută (am auzit pe cineva spunând ca are 14°C) însă nu rezist prea mult. Sper să mă acomodez cu temperatura în timpul concursului...

Trofeul Romanian Iron Man 2000

Înot numai în stilul bras şi nu mai îndrăznesc să bag capul sub apă. L-am băgat de câteva ori la început şi am simţit instantaneu că mi-au îngheţat creierii! Aşadar, înaintez destul de încet. Mai sunt şi alţii ca mine, aşa că nu mă panichez. La capătul lacului, când întoarcem, trebuie să ieşim pe un ponton lung de vreo 10 metri pentru ca organizatorii să ne vadă numărul scris cu marker pe picior şi pe braţe şi apoi reintrăm în apă.

Acum am ieşit pe ponton pentru ultima dată. Mai am o singură tură de lac, adică 400 metri, şi am terminat. Alerg pe ponton, văd că îmi este notat numărul şi mă apropiu de marginea pontonului. Prima dată am sărit direct în apă, însă acum îmi este foarte frig şi mă gândesc că ar fi o idee bună să mai stau puţin să mă încălzesc. Stau ghemotoc pe marginea pontonului şi mă uit la degetele de la picioare: sunt albastre! Nu îmi vine să cred! E chiar aşa de rece apa? Mă întorc şi văd nu departe de mine un alt participant tremurând de frig şi frecându-şi gambele: şi ele albastre... 

Din nou sunt nevoit să abandonez

E clar, nu mai intru sub nici o formă în apă. Mă îndrept spre soare şi încep să mă îmbrac cu echipamentul de ciclism. Aştept până ies toţi participanţii din apă şi pornesc şi eu pe traseul de ciclism. Combin alergarea cu mersul în ultima probă şi ajung cu bine la finish. Dacă aş fi înotat şi ultima tură de lac aş fi putut spune că am terminat un Ironman...

 Acum spun doar: Am participat la un Ironman!

Trofeul Romanian Iron Man 2000

Trofeul Romanian Iron Man 1999

3 iulie 1999 Zarnesti

• înot 1.5 km în lacul Codlea, lângă Braşov;
• ciclism 80 km pe traseul Codlea – Vulcan – Tohanu Vechi – Bran – Moeciu – Fundata – Tohanu Nou – Zărneşti – Cabana Gura Râului
• şi în final, alergare 15 km prin Prăpăstiile Zărneştilor până la Cabana Curmătura şi sosire la Cabana Gura Râului.

   

Ştiu că distanţele nu sunt acelea ale unui “Ironman adevărat”, însă faptul că atât traseul de ciclism, cât şi cel de alergare parcurge zone cu diferenţe mari de altitudine, constituie un argument întemeiat pentru ca organizatorii să denumească acest triatlon “Trofeul Romanian Iron Man”.   

Astăzi înot numai în stilul bras şi reuşesc destul de des să intru cu capul sub apă. Ies printre ultimii din apă şi reuşesc pe parcursul probei de ciclism să depăşesc câţiva participanţi. Reuşesc să pedalez fără oprire întreaga distanţă şi ajung foarte bine dispus la zona de tranzit ciclism – alergare. Îmi las bicicleta în spaţiul special amenajat, încalţ adidaşii de alergare şi mă îndrept spre punctul de alimentare. Iau un pahar cu apă în mână, îl beau pe jumătate şi, când îl pun înapoi pe masă, aud o doamnă spunându-mi: “Bea-l tot, eşti deshidratat! Hai mai bea unul!”  Şi îmi întinde un alt pahar, pe care, cuminte şi ascultător, îl beau până la fund. Încep să alerg, dar nu reuşesc să menţin ritmul de alergare deoarece simt apa în stomac precum un bolovan. Îmi spun că dacă merg un pic o să mă lase durerea şi voi putea ulterior să alerg. Trec plimbându-mă prin Prăpăstiile Zărneştilor şi continui tot în plimbare să urc până la Cabana Curmătura. Sunt depăşit de alţi alergători, însă simt că nu am energie de a alerga şi mă decid să cobor încet-încet până la linia de sosire. Mă bucur că am terminat cu bine întregul traseu, dar îmi e ciudă că datorită “unui pahar de apă” nu am mai fost în stare să alerg...  

Triatlon Bâlea 1995

În urmă cu o săptămână am trecut pe lângă un magazin de biciclete şi un afiş mi-a atras atenţia:

Triatlon Bâlea

1. înot 700 metri în barajul Colun, pe râul Olt,

2. ciclism 35 kilometri, în urcare, până deasupra cascadei Bâlea, la intrarea in căldarea Bâlei,

3. alergare 2 kilometri, în urcare pe potecă, până la cabana Bâlea Lac.

Citind probele concursului, mă hotărăsc pe loc să particip.

Cu o zi înainte de concurs nu încetam să-mi pun întrebări, întrebări care spre seară au fost încununate de mari emoţii. Cea mai mare emoţie o aveam cu privire la proba de înot, mă gândeam serios dacă voi reuşi să traversez Oltul. Sunt conştient că nu am un stil de înot anume, de asemenea că îmi lipseşte cu desăvârşire antrenamentul la această probă, în concluzie, realizez cu o seară înainte de primul meu triatlon că nu sunt un bun înotător, ştiind doar să mă menţin la suprafaţa apei.

Îmi pun acum, la linia de start, speranţa că voi ieşi la un moment dat cu bine din apă şi apoi mă voi bucura de prima mea urcare cu bicicleta pe Transfăgărăşan. Nici nu realizez când se dă startul şi mă văd alături de alţi 40 participanţi sărind în apă, păşind astfel în lumea triatlonului.

După doar câţiva metri observ că am rămas ultimul. Majoritatea participanţilor înoată în stilul craul, unii în stilul bras, ieşind cu capul din apă doar pentru a respira. Eu, care nu am nici măcar ochelari de înot, nu intru deloc cu capul în apă, detaliu care mă face să înaintez foarte încet dar îmi oferă posibilitatea de a-i vedea pe ceilalţi cum se depărtează de mine. Sunt la jumătatea distanţei de înot şi am văzut deja foarte clar cum toţi participanţii au ieşit din apă şi au pornit pe bicicletă în cea de-a doua probă.

Din stânga mea văd cum se apropie o barcă de salvare şi unul dintre organizatori îmi spune: “Hai, ţine-te de barcă, că te tragem noi până la mal...”  Mă uit la el, întind mâna şi apuc marginea bărcii şi simt cum mă cuprinde un sentiment în acelaşi timp de uşurare că nu mai trebuie să înot dar şi de ruşine că nu am fost în stare să termin singur prima probă a triatlonului. În timp ce barca se apropie de mal, îmi vin în minte cuvintele auzite înainte de start de la un alt concurent: “Adevăratul triatlon se desfăşoară pe distanţa de 3.8 km înot, 180 km cu bicicleta şi în final alergare 42 km, adică un maraton. E cunoscut sub numele de Ironman.”  Acum, când eu nu sunt în stare să înot nici măcar 700 metri, îmi este evident că nu voi fi niciodată capabil să termin un Ironman.

Ies din apă şi, deşi organizatorii îmi spun că am fost descalificat, mă pregătesc pentru urcarea pe bicicletă spre Bâlea. Dacă tot am venit până aici, de ce să nu urc? Ştiu că nu mai am cum să îi ajung pe ceilalţi, aşa că nu mă grăbesc. Pedalez cu grijă pe marginea drumului naţional destul de circulat de maşini şi mă bucur foarte mult când fac dreapta pe drumul mult mai liniştit ce trece prin satul Cârţişoara şi apoi urcă spre Bâlea. Fac o primă pauză cu puţin înainte de a începe urcarea efectivă, încă una la Bâlea Cascadă şi una mai lungă în dreptul Porţii Geniştilor. Mă întind pe parapeţii din piatră şi admir minunatul peisaj. Brusc îmi dau seama că am mâncat o jumătate dintr-o ciocolată...

În prima curbă în ac de păr se termină traseul probei de ciclism şi de aici până la Cabana Bâlea Lac urmează ultima probă: alergarea. În această curbă văd staţionată o singură maşină: maşina prietenilor mei, care m-au însoţit la acest concurs. Îi întreb unde este dubiţa organizatorilor care ar fi trebuit să ne ducă bicicletele la sosire? Ei îmi spun că acum 20 minute când au ajuns ei aici, nu era nici o dubiţă! Le las bicicleta şi îmi iau din maşină un sandwich şi două banane. Abia merg de durere şi astfel nici nu mă gândesc să alerg la deal. Mă opresc de multe ori şi mă las încântat de frumuseţea căldării glaciare.

Ajung sus şi caut cu privirea linia de sosire. Însă nu văd nici măcar un alt participant sau vreun semn care să-mi indice zona sosirii. În dreapta mea, pe scările Refugiului Salvamont văd un bărbat, pe care îl intreb dacă ştie unde este sosirea. Răspunsul lui este însă oarecum neaşteptat:

-      Ai participat şi tu la triatlon?

-      Da...

-      Felicitări, eşti ultimul!

-      Mulţumesc, faceţi parte din organizare? Ştiţi când va avea loc premierea?

-      A avut loc acum o oră...