IRONMAN - Drumul meu spre implinire

Multumesc tuturor celor care au comandat cartea Ironman - Drumul meu spre implinire si care au facut donatii catre Asezamantul social pentru mame si copii fara adapost "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil" din localitatea Slobozia, judetul Giurgiu. 

Avand in vedere ca editia printata s-a epuizat, puteti citi textul integral al cartii in format electronic in limba romana sau in limba engleza.

Despre carte...

Ultramaraton in Nepal

13 etape, cu o zi repaos

Distanţa totală: 353 km

18.787 m diferenţă pozitivă de nivel

Frumuseţea Nepalului am descoperit-o în noiembrie 2010 când am urmărit pe internet zi de zi evoluţia lui Şerban şi Cristian Chiurlea la Solokhumbu Trail. Acelaşi organizator, Dawa Dachhiri Sherpa, a organizat un nou concurs în aprilie 2012: Trail des 3 Vallees. Cu teamă în suflet că s-ar putea să nu mă accepte, am completat formularul de înscriere şi am trimis toate informaţiile cerute: lista concursurilor la care am participat, certificat medical şi asigurarea medicală. M-am bucurat foarte mult când am fost acceptat, mai ales că altitudinea maximă la care am urcat eu vreodată era de 2.700m la Olympus Marathon, aici urmând să atingem 5.100m.

Am fost surprins când am aflat că suntem doar 15 participanţi, din care 10 francezi, 4 nepalezi şi eu, singurul român. Tot echipamentul l-am organizat în două bagaje. Rucsacul mare, cu sacul de dormit, geaca de puf, haine de schimb şi energizante, de 15 kg, urma a fi transportat de porteri. Rucsacul mic, pe care l-am purtat eu, de 7 kg, conţinea doar strictul necesar pentru o zi de concurs.

Startul din Kathmandu a fost emoţionant: lângă Bouddhanath Stupa, sub ochii atoatevăzători ai lui Buddha, am aprins o lumânare şi ne-am rugat să parcurgem traseul fără probleme.

La intrarea în parcul naţional Shivapuri, s-a dat efectiv startul etapei. Probabil că nerăbdarea a făcut ca toţi participanţii să pornească repede la deal. Rămân ultimul şi încep să mă obişnuiesc cu gândul că acesta va rămâne locul meu. În timp ce urcarea scărilor îmi ridică foarte tare pulsul, mă bucur că peisajul mă face să mă opresc atât pentru a face poze, cât şi pentru a-mi mai trage sufletul. Cu cât urc mai mult, peisajul devine tot mai sălbatic, scările fiind construite acum din pietre tot mai inegale. Termin prima etapă (33 km) în 7 ore şi 22 minute şi având exemplul zilei de astăzi înţeleg că cel mai înţelept este să parcurg restul etapelor într-un mers rapid la urcări şi în alergare în zonele plate şi la coborâri. Următoarele etape au avut distanţe cuprinse între 25 şi 40 km, timpul în care eu le-am parcurs variind între 5 şi 11 ore, în funcţie de diferenţele pozitive şi negative de nivel.

În următoarele zile, fiecare din participanţi a suferit: dureri de cap, ameţeli, stări de greaţă, vărsături, indigestii, dureri musculare, băşici la picioare, unghii căzute. În a treia etapă am trăit într-o zi toate cele patru anotimpuri: am plecat de la 3.500m pe o ploaie liniştită, am trecut în zăpadă prin Laurebina Pass (4.610m), am alergat apoi prin păduri arse şi apoi pe sub rododendroni superb înfloriţi iar după-amiază, după ce am coborât peste 2.000m diferenţă de nivel, mă opream destul de des pentru a folosi crema de soare. 

Distanţele dintre noi creşteau tot mai mult, astfel încât aproape întregul traseu l-am parcurs singur. Treceam prin sate agăţate de un versant al muntelui la 3.000m, fără indicatoare la intrare, cu locuitori pe cât de săraci pe atât de zâmbitori. Adulţii mă întâmpinau cu palmele lipite şi, în timp ce îşi aplecau capul, îmi spuneau Namaste, iar copiii fugeau după mine şi îmi citeau numele scris pe numărul prins pe rucsac. Am întâlnit puţini turişti. În satul Lapagaon, unde am avut singura zi de repaos, am avut chiar senzaţia că noi eram primii turişti pe care localnicii îi întâlnesc. În sat nu exista nici un restaurant şi nici o posibilitate de cazare. Am dormit şi am mâncat la localnici, în case fără curent şi fără baie, cu toaleta la o intersecţie de drum, folosită de mai multe case. Lângă ea era un izvor de unde îşi luau femeile apă pentru gătit şi unde se spăla tot satul. Cel mai apropiat drum accesibil maşinilor era la o zi de mers distanţă. Bineînţeles că în nici o etapă nu am avut reţea la telefonul mobil.

Traseul era marcat destul de rar cu panglici roşii, doar în intersecţii găseam pe pietre puncte de vopsea şi săgeţi trasate în pământ. Toţi participanţii am pierdut măcar o dată traseul, iar regula era: dacă mergi 15 minute şi nu vezi un semn trebuie să te întorci. Atunci când eu m-am pierdut, nu m-am întors, am scos harta şi am ales o cărare înspre satul unde era sosirea. Am ajuns aproape la disperare când am văzut că timp de trei ore nu am întâlnit nici un marcaj. Traseul corect era paralel cu cel ales de mine, pe versantul de pe cealaltă parte a râului. Localnicii mi-au fost de mare ajutor: îi întrebam Lapagaon? şi indicau cu mâna, undeva în depărtare, satul în care trebuia să ajung.

Din a opta zi mi-a fost tot mai greu, datorită vărsăturilor şi indigestiei. Deşi am băut multe lichide şi am mâncat ca în fiecare zi tradiţionalul Dal Bhat (orez, linte, spanac şi cartofi), simţeam cum mă dezhidratez, cum am tot mai puţină energie. Mi-am propus să nu fac pauze, decât în sate. Acolo căutam un pic de umbră şi mă întindeam câteva minute. Când mi s-a sugerat să abandonez, am refuzat să chemăm elicopterul şi cu ultimele resurse am pornit în următoarea etapă.

Ziua a 11-a a fost cea mai dificilă. Am pornit din Samdo (3.690m) şi am urcat cu greu 15 km în 6 ore 30 minute pentru a ajunge în cel mai înalt punct al traseului: Larke Pass (5.100 m). Am făcut multe pauze în care am admirat frumuseţea munţilor care ne înconjurau. Sentimentul de a fi la 5.000m şi de a vedea cum se înalţă în imediata apropiere încă 3.000m până în Vârful Manaslu (8.156m) e de nedescris. Coborârea, mai mult în alunecare pe zăpadă, m-a solicitat mult. Noaptea, în sacul de dormit, îmi auzeam inima bătând foarte tare, în timp ce vântul rece care intra în cameră prin peretele cu multe despărţituri între scânduri mă făcea să îmi trag căciula cât mai mult peste urechi.

Abia în ultima zi, în care am parcurs două etape din circuitul Annapurna, m-am simţit mai bine şi am putut să alerg. Când am trecut linia de sosire bucuria a fost deplină. Am reuşit toţi să trecem peste momente grele, ne-am încurajat şi ajutat reciproc, iar după 13 zile de concurs am plecat spre casă cu sentimentul că nu am concurant împotriva celorlalţi. A fost o competiţie cu propria persoană, în care am descoperit nu numai peisaje montane extraordinare, ci şi noi peisaje ale fiinţei mele, slăbiciuni şi calităţi necunoscute.

Text publicat in numarul 8 al revistei ALERG 

Revista poate fi comandata la adresa de email:

marian.chiriac@alerg.ro 

Povestea in imagini: aici