13 etape, cu o zi repaos
Distanţa totală: 353 km
18.787 m diferenţă pozitivă de nivel
Frumuseţea
Nepalului am descoperit-o în
noiembrie 2010 când
am urmărit
pe internet zi de zi evoluţia
lui Şerban
şi
Cristian Chiurlea la Solokhumbu Trail. Acelaşi
organizator, Dawa Dachhiri Sherpa, a organizat un nou concurs în
aprilie 2012: Trail des 3 Vallees. Cu teamă
în
suflet că
s-ar putea să
nu mă
accepte, am completat formularul de înscriere
şi
am trimis toate informaţiile
cerute: lista concursurilor la care am participat, certificat medical
şi
asigurarea medicală.
M-am bucurat foarte mult când
am fost acceptat, mai ales că
altitudinea maximă
la care am urcat eu vreodată
era de 2.700m la Olympus Marathon, aici urmând
să
atingem 5.100m.
Am fost
surprins când
am aflat că
suntem doar 15 participanţi,
din care 10 francezi, 4 nepalezi şi
eu, singurul român.
Tot echipamentul l-am organizat în
două
bagaje. Rucsacul mare, cu sacul de dormit, geaca de puf, haine de
schimb şi
energizante, de 15 kg, urma a fi transportat de porteri. Rucsacul
mic, pe care l-am purtat eu, de 7 kg, conţinea
doar strictul necesar pentru o zi de concurs.
Startul
din Kathmandu a fost emoţionant:
lângă
Bouddhanath Stupa, sub ochii atoatevăzători
ai lui Buddha, am aprins o lumânare
şi
ne-am rugat să
parcurgem traseul fără
probleme.
La
intrarea în
parcul naţional
Shivapuri, s-a dat efectiv startul etapei. Probabil că
nerăbdarea
a făcut
ca toţi
participanţii
să
pornească
repede la deal. Rămân
ultimul şi
încep
să
mă
obişnuiesc
cu gândul
că
acesta va rămâne
locul meu. În timp ce urcarea scărilor
îmi
ridică
foarte tare pulsul, mă
bucur că
peisajul mă
face să
mă
opresc atât
pentru a face poze, cât
şi
pentru a-mi mai trage sufletul. Cu cât
urc mai mult, peisajul devine tot mai sălbatic,
scările fiind
construite acum din pietre tot mai inegale. Termin prima etapă
(33 km) în
7 ore şi
22 minute şi
având
exemplul zilei de astăzi
înţeleg
că
cel mai înţelept
este să parcurg
restul etapelor într-un
mers rapid la urcări
şi
în
alergare în
zonele plate şi
la coborâri.
Următoarele
etape au avut distanţe
cuprinse între
25 şi
40 km, timpul în
care eu le-am parcurs variind între
5 şi
11 ore, în
funcţie
de diferenţele
pozitive şi
negative de nivel.
În
următoarele
zile, fiecare din participanţi
a suferit: dureri de cap, ameţeli,
stări
de greaţă,
vărsături,
indigestii, dureri musculare, băşici
la picioare, unghii căzute.
În a treia etapă
am trăit
într-o
zi toate cele patru anotimpuri: am plecat de la 3.500m pe o ploaie
liniştită,
am trecut în
zăpadă
prin Laurebina Pass (4.610m), am alergat apoi prin păduri
arse şi
apoi pe sub rododendroni superb înfloriţi
iar după-amiază,
după
ce am coborât
peste 2.000m diferenţă
de nivel, mă
opream destul de des pentru a folosi crema de soare.
Distanţele
dintre noi creşteau
tot mai mult, astfel încât
aproape întregul
traseu l-am parcurs singur. Treceam prin sate agăţate
de un versant al muntelui la 3.000m, fără
indicatoare la intrare, cu locuitori pe cât
de săraci
pe atât
de zâmbitori.
Adulţii
mă
întâmpinau
cu palmele lipite şi,
în
timp ce îşi
aplecau capul, îmi
spuneau Namaste,
iar copiii fugeau după
mine şi
îmi
citeau numele scris pe numărul
prins pe rucsac. Am întâlnit
puţini
turişti.
În satul Lapagaon, unde am avut singura zi de repaos, am avut chiar
senzaţia
că
noi eram primii turişti
pe care localnicii îi
întâlnesc.
În sat nu exista nici un restaurant şi
nici o posibilitate de cazare. Am dormit şi
am mâncat
la localnici, în
case fără
curent şi
fără
baie, cu toaleta la o intersecţie
de drum, folosită
de mai multe case. Lângă
ea era un izvor de unde îşi
luau femeile apă
pentru gătit
şi
unde se spăla
tot satul. Cel mai apropiat drum accesibil maşinilor
era la o zi de mers distanţă.
Bineînţeles
că
în
nici o etapă
nu am avut reţea
la telefonul mobil.
Traseul
era marcat destul de rar cu
panglici roşii,
doar în
intersecţii
găseam
pe pietre puncte de vopsea şi
săgeţi
trasate în
pământ.
Toţi
participanţii
am pierdut măcar
o dată
traseul, iar regula era: dacă
mergi 15 minute şi
nu vezi un semn trebuie să
te întorci.
Atunci când
eu m-am pierdut, nu m-am întors,
am scos harta şi
am ales o cărare
înspre
satul unde era sosirea. Am ajuns aproape la disperare când
am văzut
că
timp de trei ore nu am întâlnit
nici un marcaj. Traseul corect era paralel cu cel ales de mine, pe
versantul de pe cealaltă
parte a râului.
Localnicii mi-au fost de mare ajutor: îi
întrebam
Lapagaon?
şi
indicau cu mâna,
undeva în
depărtare,
satul în
care trebuia să
ajung.
Din a
opta zi mi-a fost tot mai greu, datorită
vărsăturilor
şi
indigestiei. Deşi
am băut
multe lichide şi
am mâncat
ca în
fiecare zi tradiţionalul
Dal Bhat (orez, linte, spanac şi
cartofi), simţeam
cum mă
dezhidratez, cum am tot mai puţină
energie. Mi-am propus să
nu fac pauze, decât
în
sate. Acolo căutam
un pic de umbră
şi
mă
întindeam
câteva
minute. Când
mi s-a sugerat să
abandonez, am refuzat să
chemăm
elicopterul şi
cu ultimele resurse am pornit în
următoarea
etapă.
Ziua a
11-a a fost cea mai dificilă.
Am pornit din Samdo (3.690m) şi
am urcat cu greu 15 km în
6 ore 30 minute pentru a ajunge în
cel mai înalt
punct al traseului: Larke Pass (5.100 m). Am făcut
multe pauze în
care am admirat frumuseţea
munţilor
care ne înconjurau.
Sentimentul de a fi la 5.000m şi
de a vedea cum se înalţă
în
imediata apropiere încă
3.000m până
în
Vârful
Manaslu (8.156m) e de nedescris. Coborârea,
mai mult în
alunecare pe zăpadă,
m-a solicitat mult. Noaptea, în
sacul de dormit, îmi
auzeam inima bătând
foarte tare, în
timp ce vântul
rece care intra în
cameră
prin peretele cu multe despărţituri
între
scânduri
mă
făcea
să
îmi
trag căciula
cât
mai mult peste urechi.
Abia în
ultima zi, în
care am parcurs două
etape din circuitul Annapurna, m-am simţit
mai bine şi
am putut să
alerg. Când
am trecut linia de sosire bucuria a fost deplină.
Am reuşit
toţi
să
trecem peste momente grele, ne-am încurajat
şi
ajutat reciproc, iar după
13 zile de concurs am plecat spre casă
cu sentimentul că
nu am concurant împotriva
celorlalţi.
A fost o competiţie
cu propria persoană,
în
care am descoperit nu numai peisaje montane extraordinare, ci şi
noi peisaje ale fiinţei
mele, slăbiciuni
şi
calităţi
necunoscute.
Text publicat in numarul 8 al revistei ALERG
Revista poate fi comandata la adresa de email:
felicitari!
RăspundețiȘtergere