Motto:
Ca să cunoşti lumea,
nu poţi să rămâi pe loc.
Trebuie să-i ieşi în
întâmpinare, să porneşti la drum. Călătoria nu este doar o cale de a cunoaşte
lumea şi viaţa, ci şi pe tine însuţi
Cuprins
Chemarea
Muntelui
Atracţia
Triatlonului
Fascinaţia
Alergării Montane
Drumul
meu spre Ironman
Un vis
împlinit: Ironman Regensburg
Dacă e
Octombrie e Maratonul Piatra Craiului
Eu
n-am fost singur
CHEMAREA
MUNTELUI
August 1994. Deschid ochii şi pentru prima dată mă
grăbesc spre fereastră, o deschid şi mă bucur de aerul proaspăt al dimineţii,
care parcă îmi ia cu o mână toate gândurile nefolositoare şi îmi dăruieşte cu
cealaltă mână curaj şi energie în noua zi. Deşi aerul pătrunde puternic în
camera mea, totuşi nu este atât de prezent cum este nerăbdarea din mine. Am
crezut că dacă iau puţin aer răcoritor, mă voi linişti, însă acum ştiu că până
nu vom ajunge pe munte, nerăbdarea nu mă părăseşte. Astăzi voi porni în prima
mea drumeţie montană împreună cu tata şi cu Mugur, bunul meu prieten.
Gândindu-mă la acest fapt automat găsesc un loc emoţiilor mele, care nu mă mai
neliniştesc, ci fac mai specială această drumeţie. Şi nu este o drumeţie
oarecare căci ne-am propus să parcurgem Creasta Făgăraşului de la Vest spre
Est.
Aseară
ne-am uitat încă o dată pe lista cu echipamentul necesar: cort, sac de dormit,
izopren, rucsac, bocanci, geacă de ploaie, adidaşi, şosete groase, şosete
subţiri, tricouri, pulover, mănuşi, căciulă, şapcă, cremă de soare, mâncare
(pâine, conserve de carne, conserve de pateu, ardei gras, zacuscă, gem, miere,
biscuiţi, mere, banane, apă), briceag, cuţit, furculiţă, prosop, săpun, hârtie
igienică, hartă, aparat de fotografiat.
Tata
a luat harta şi a început să marcheze cu săgeţi întregul traseu pe care urmează
să îl parcurgem:
Prima
zi: Sibiu – Sebeşu de Sus – Cabana Suru – Vârful Suru – Lacul Avrig
A
doua zi: Lacul Avrig – Vârful Negoiu – Cabana Lacul Bâlea
A
treia zi: Cabana Lacul Bâlea – Cabana Podragu
A
patra zi: Cabana Podragu – Vârful Moldoveanu – Cabana Valea Sâmbetei
A
cincea zi: Cabana Valea Sâmbetei – Mănăstirea Sâmbăta - Sibiu
Din
Sibiu pornim cu trenul, iar la coborâre continuăm în mers drumul, înaintând
spre Vârful Suru. Încă de când am
deschis fereastra am observat că este o zi frumoasă, însă acum, fiind pe deplin
în mijlocul ei, ne bucurăm de timpul plăcut şi suntem astfel motivaţi să facem
pauze mai des. Nu ne bucurăm doar de vremea de afară ci şi de faptul că suntem
împreună, povestim, râdem şi ne considerăm norocoşi că natura ne este o pasiune
comună. Astfel ne bucurăm de natură, dar nu uităm că ne aflăm într-o drumeţie
şi suntem tot timpul atenţi şi la marcaje, căutându-le cu privirea în drumul
nostru.
 |
| Cabana Suru |
După
o urcare pe o cărare ce părea a fi una din basme, precum cărările acelea
fermecate fără de capăt, ajungem în Şaua Suru. Înainte să mă opresc de tot din
mers, îmi arunc rucsacul în iarbă şi îmi ating umerii uşor apăsat, încercând să
diminuez durerea ce o simt, durere cauzată de bretelele rucsacului mult prea
greu pentru mine. Durerea nu îmi trece, îmi închid ochii întrebându-mă de ce
oare ne chinuim aşa? Tata se apropie de mine, mă priveşte şi încearcă să mă
îmbărbăteze, reuşind după o vreme să mă facă să mă bucur şi eu de minunata
privelişte, să contemplu totul de jur împrejur şi mai ales să fotografiez cu
inima acest munte, care mă invită să-l cuceresc mai mult de atât.
 |
| Munţii Făgăraş |
Pornim
din nou la drum după mai bine de o jumătate de oră şi, sub greutatea rucsacilor
care devin tot mai de nesuportat, facem pauze din ce în ce mai dese. La un
moment dat, parcă apărut de nicăieri, ne depăşeşte un tânăr, ce înainta singur,
mult mai repede decât noi, purtând în spate doar un rucsăcel şi culmea, mergând
cu mâinile la spate de parcă s-ar plimba prin parc. Ne salută şi ne întreabă
până unde mergem. Îi răspundem că sperăm să ajungem astăzi la Lacul Avrig. El
zâmbeşte, ne spune că nu mai e mult şi apoi “Ne vedem acolo!” După câteva
minute dispare din câmpul nostru vizual, în timp ce noi simţim nevoia unei
pauze din nou.
Cu
puţin înainte de a se întuneca reuşim să ne ridicăm corturile lângă lac şi după
ce mâncăm mă îndrept împreună cu Mugur înspre cortul tânărului solitar. Îi
spunem că ne-a impresionat uşurinţa cu care el înainta pe munte, iar el ne
povesteşte că vine dinspre munţii Retezat, a traversat pe jos munţii Parâng şi
Cindrelul şi se îndreaptă spre casă, la Zărneşti. Noi, care am făcut atâtea
pregătiri pentru doar câteva zile, rămânem consternaţi la auzul vorbelor lui
Lucian, care foarte curând ne recomandă să intrăm în cort, “să nu ne intre
frigul în oase!”
Încerc
să adorm, însă ploaia care tocmai a început se aude tot mai puternic în căldarea
glaciară a lacului, atmosferă care mă face să mă gândesc tot mai mult la
diferitele obstacole întâmpinate de Lucian în lungul său drum din Retezat
înspre Zărneşti.
A
doua zi, ceaţa este atât de deasă încât cortul lui Lucian, aflat doar la 30
metri distanţa este imposibil de zărit, însă ne bucurăm când îl vedem pe el că
se apropie de cortul nostru şi se oferă să ne însoţească pe parcursul zilei de
azi, având în vedere condiţiile meteorologice.
După
15 minute de la plecare, înainte de a ajunge în şaua de sub vârful Scara,
într-o zonă destul de periculoasă, având peretele de stâncă în partea dreaptă
şi valea abruptă în partea stângă, tata atinge cu rucsacul peretele de piatră,
se dezechilibrează, şi datorită sperieturii îi cade şapca din cap aproximativ trei
metri în vale. Lucian coboară fără nici o problemă după şapca şi apoi îi
explică tatălui meu că în acel loc ar trebui să pună pasul stâng, astfel încât
să fie cu faţa la perete şi cu rucsacul spre vale. Îl văd pe tata speriat. Închide ochii câteva
secunde, apoi se ridică, îşi ia rucsacul în spate şi încet-încet trecem cu bine
de valea abruptă.
Urcăm
cu greu spre vârful Negoiu şi ne simţim oarecum jenaţi că Lucian stă după noi,
dar totodată recunoscători că îl avem aproape. Pe vârful Negoiu, tata ne mărturiseşte
că are rău de înălţime, că se bucură că am ajuns în cel mai înalt vârf al
traseului de azi, dar mai ales că de acum începe coborârea. Nici chiar Strunga
Dracului nu îl înspăimântă, din moment ce sunt foarte bine fixate lanţurile de
care să se prindă cu mâna.
 |
| Custura Sărăţii |
Ajungem uzi până la piele la cabana Lacul Bâlea
şi hotărâm ca a doua zi să coborâm cu telecabina până la Bâlea Cascadă şi de
acolo mai departe spre Sibiu. Îi oferim lui Lucian mâncarea pe care noi am
luat-o în surplus şi ne despărţim făcând schimb de adresele noastre de acasă,
cu speranţa de a ne reîntâlni pentru o nouă drumeţie montană.
 |
| Începutul unei lungi prietenii |
Când
am pornit la drum, în acea dimineaţă în care mă confruntam cu emoţii
neaşteptate, eram nerăbdător, dar aflându-mă mai apoi pe munte am devenit chiar
şi temător, neavând încă siguranţă de sine în ceea ce priveşte muntele. Acum am
înţeles că atunci când condiţiile sunt prielnice pentru ca ceva să aibă loc,
acel ceva se va petrece fără mare efort. Când nu sunt prielnice, nici măcar un
mare efort nu va fi de folos. Astfel, mai presus de a cunoaşte muntele este
treapta la care ajungi să îl simţi, să îl percepi ca pe o Fiinţă Vie, să-i
simţi chemarea sau dimpotrivă, să-i simţi refuzul. Eu i-am urmat chemarea şi
muntele mi-a dăruit condiţiile prielnice şi şansa de a mă iniţia în tainele
lui, şi nu în ultimul rând, muntele mi-a dăruit şansa de a-l cunoaşte pe unul
dintre prietenii săi care, mai apoi, avea să îmi devină şi mie prieten.
ATRACŢIA
TRIATLONULUI
Triatlon
Bâlea 1995
Iulie 1995. În urmă cu o săptămână am trecut pe
lângă un magazin de biciclete şi un afiş mi-a atras atenţia:
Triatlon
Bâlea
1.
înot 700 metri în barajul Colun, pe râul Olt,
2.
ciclism 35 kilometri, în urcare, până deasupra cascadei Bâlea, la intrarea in
căldarea Bâlei,
3.
alergare 2 kilometri, în urcare pe potecă, până la cabana Bâlea Lac.
Citind
probele concursului, mă hotărăsc pe loc să particip.
Cu
o zi înainte de concurs nu încetam să-mi pun întrebări, întrebări care spre
seară au fost încununate de mari emoţii. Cea mai mare emoţie o aveam cu privire
la proba de înot, mă gândeam serios dacă voi reuşi să traversez Oltul. Sunt
conştient că nu am un stil de înot anume, de asemenea că îmi lipseşte cu
desăvârşire antrenamentul la această probă, în concluzie, realizez cu o seară
înainte de primul meu triatlon că nu sunt un bun înotător, ştiind doar să mă
menţin la suprafaţa apei.
Îmi
pun acum, la linia de start, speranţa că voi ieşi la un moment dat cu bine din
apă şi apoi mă voi bucura de prima mea urcare cu bicicleta pe Transfăgărăşan.
Nici nu realizez când se dă startul şi mă văd alături de alţi 40 participanţi
sărind în apă, păşind astfel în lumea triatlonului.
După
doar câţiva metri observ că am rămas ultimul. Majoritatea participanţilor
înoată în stilul craul, unii în stilul bras, ieşind cu capul din apă doar
pentru a respira. Eu, care nu am nici măcar ochelari de înot, nu intru deloc cu
capul în apă, detaliu care mă face să înaintez foarte încet dar îmi oferă
posibilitatea de a-i vedea pe ceilalţi cum se depărtează de mine. Sunt la
jumătatea distanţei de înot şi am văzut deja foarte clar cum toţi participanţii
au ieşit din apă şi au pornit pe bicicletă în cea de-a doua probă.
Din
stânga mea văd cum se apropie o barcă de salvare şi unul dintre organizatori
îmi spune: “Hai, ţine-te de barcă, că te tragem noi până la mal...” Mă
uit la el, întind mâna şi apuc marginea bărcii şi simt cum mă cuprinde un
sentiment în acelaşi timp de uşurare că nu mai trebuie să înot dar şi de
ruşine că nu am fost în stare să termin singur prima probă a triatlonului. În
timp ce barca se apropie de mal, îmi vin în minte cuvintele auzite înainte de
start de la un alt concurent: “Adevăratul
triatlon se desfăşoară pe distanţa de 3.8 km înot, 180 km cu bicicleta şi în
final alergare 42 km, adică un maraton. E cunoscut sub numele de Ironman.” Acum, când eu nu sunt în stare să înot nici
măcar 700 metri, îmi este evident că nu voi fi niciodată capabil să termin un
Ironman.
Ies
din apă şi, deşi organizatorii îmi spun că am fost descalificat, mă pregătesc
pentru urcarea pe bicicletă spre Bâlea. Dacă tot am venit până aici, de ce să
nu urc? Ştiu că nu mai am cum să îi ajung pe ceilalţi, aşa că nu mă grăbesc.
Pedalez cu grijă pe marginea drumului naţional destul de circulat de maşini şi
mă bucur foarte mult când fac dreapta pe drumul mult mai liniştit ce trece prin
satul Cârţişoara şi apoi urcă spre Bâlea. Fac o primă pauză cu puţin înainte de
a începe urcarea efectivă, încă una la Bâlea Cascadă şi una mai lungă în
dreptul Porţii Geniştilor. Mă întind pe parapeţii din piatră şi admir minunatul
peisaj. Brusc îmi dau seama că am mâncat o jumătate dintr-o ciocolată...
În
prima curbă în ac de păr se termină traseul probei de ciclism şi de aici până
la Cabana Bâlea Lac urmează ultima probă: alergarea. În această curbă văd
staţionată o singură maşină: maşina prietenilor mei, care m-au însoţit la acest
concurs. Îi întreb unde este dubiţa organizatorilor care ar fi trebuit să ne
ducă bicicletele la sosire? Ei îmi spun că acum 20 minute când au ajuns ei
aici, nu era nici o dubiţă! Le las bicicleta şi îmi iau din maşină un sandwich
şi două banane. Abia merg de durere şi astfel nici nu mă gândesc să alerg la
deal. Mă opresc de multe ori şi mă las încântat de frumuseţea căldării
glaciare.
Ajung
sus şi caut cu privirea linia de sosire. Însă nu văd nici măcar un alt participant
sau vreun semn care să-mi indice zona sosirii. În dreapta mea, pe scările
Refugiului Salvamont văd un bărbat, pe care îl intreb dacă ştie unde este
sosirea. Răspunsul lui este însă oarecum neaşteptat:
- Ai
participat şi tu la triatlon?
- Da...
- Felicitări,
eşti ultimul!
- Mulţumesc,
faceţi parte din organizare? Ştiţi când va avea loc premierea?
- A
avut loc acum o oră...
Bucuria
terminării primului meu triatlon o împărtăşesc cu prietenii mei, care mă
felicită şi îmi spun că, deşi am fost descalificat, terminarea acestui triatlon
este o realizare deosebită. Le spun şi eu că sunt bucuros că am participat şi
că am terminat cu bine, iar în final adaug promisiunea de a mă antrena şi
pregăti mult mai mult în viitor. Nu este o promisiune făcută prietenilor mei, ci
o promisiune făcută mie, prin care nu fac altceva decât să-mi arăt pasiunea
pentru noua mea dragoste: triatlonul.
Ziua
aceasta este deosebit de importantă pentru mine, deoarece mi-a permis să fac
cunoştinţă cu un sport care simt că a fost inventat pentru mine, cu alte
cuvinte, mă regăsesc complet în el şi îmi dăruieşte exact satisfacţia căutată
în timpul meu liber, timp care de azi îl dedic triatlonului.
Trofeul
Romanian Iron Man 1999
3 iulie 1999. Prietenia dintre mine şi Lucian a
crescut în timp precum o sămânţă de bambus chinezesc, care răsare după cinci
ani de la plantare, timp în care rădăcina creşte în pământ, fără să se vadă
absolut nimic în exterior. Tocmai de aceea, mare mi-a fost mirarea când, în
urmă cu o lună, am primit o vedere cu următorul text:
Salut Tudor,
Te-am văzut pe lista
participanţilor de anul trecut de la Triatlonul Bâlea!
Felicitări pentru
participare!
În data de 3 iulie voi
organiza un triatlon la Zărneşti.
M-aş bucura să ne vedem
la linia de start.
Cu drag,
Lucian
Şi
astfel, după cinci ani, mă reîntâlnesc cu Lucian. Vorbim puţin, el foarte
ocupat cu organizarea, eu foarte agitat gândindu-mă la distanţele pe care
intenţionez să le parcurg astăzi:
- înot 1.5 km în lacul Codlea, lângă Braşov;
- ciclism 80 km pe traseul Codlea – Vulcan – Tohanu Vechi – Bran – Moeciu – Fundata – Tohanu Nou – Zărneşti – Cabana Gura Râului
- şi în final, alergare 15 km prin Prăpăstiile Zărneştilor până la Cabana Curmătura şi sosire la Cabana Gura Râului.
Ştiu
că distanţele nu sunt acelea ale unui “Ironman adevărat”, însă faptul că atât
traseul de ciclism, cât şi cel de alergare parcurge zone cu diferenţe mari de
altitudine, constituie un argument întemeiat pentru ca organizatorii să
denumească acest triatlon “Trofeul Romanian Iron Man”.
Astăzi
înot numai în stilul bras şi reuşesc destul de des să intru cu capul sub apă.
Ies printre ultimii din apă şi reuşesc pe parcursul probei de ciclism să
depăşesc câţiva participanţi. Reuşesc să pedalez fără oprire întreaga distanţă
şi ajung foarte bine dispus la zona de tranzit ciclism – alergare. Îmi las
bicicleta în spaţiul special amenajat, încalţ adidaşii de alergare şi mă
îndrept spre punctul de alimentare. Iau un pahar cu apă în mână, îl beau pe
jumătate şi, când îl pun înapoi pe masă, aud o doamnă spunându-mi: “Bea-l tot, eşti deshidratat! Hai mai bea
unul!” Şi îmi întinde un alt pahar,
pe care, cuminte şi ascultător, îl beau până la fund. Încep să alerg, dar nu
reuşesc să menţin ritmul de alergare deoarece simt apa în stomac precum un bolovan.
Îmi spun că dacă merg un pic o să mă lase durerea şi voi putea ulterior să
alerg. Trec plimbându-mă prin Prăpăstiile Zărneştilor şi continui tot în
plimbare să urc până la Cabana Curmătura. Sunt depăşit de alţi alergători, însă
simt că nu am energie de a alerga şi mă decid să cobor încet-încet până la
linia de sosire. Mă bucur că am terminat cu bine întregul traseu, dar îmi e
ciudă că datorită “unui pahar de apă” nu am mai fost în stare să alerg...
Trofeul
Romanian Iron Man 2000
15 iulie 2000. Astăzi mă simt mult mai antrenat
decât anul trecut! În primăvară am alergat mai mult, am urcat de câteva ori cu
bicicleta până la Păltiniş şi am fost chiar şi la bazin de câteva ori.
Ţin
în mână broşura concursului. Îmi plac mult cele două motto-uri de pe prima
pagină:
Unii oameni sunt
înfrânţi de natură, alţii de propriile limite, dar toate astea ne ajută să ne
înţelegem mai bine pe noi înşine şi mediul înconjurător.
Am o încredere
nelimitată în om, în capacităţile sale. Nu există ceva ce nu putem face, există
doar lucruri pe care n-am învăţat încă să le facem.
Reinhold
Messner
Traseul
de anul acesta este mai lung decât cel de anul trecut: 2 km înot, 80 km ciclism şi 20 km alergare. Vremea este frumoasă,
însă apa lacului, datorită ploii din ultima săptămână, este foarte rece. Văd în
jurul meu câţiva participanţi cu costum de neopren care acoperă doar bustul,
mâinile şi picioarele fiind libere, dar mulţi alţii sunt ca şi mine doar în
slip. Intru puţin în apă să mă obişnuiesc cu temperatura scăzută (am auzit pe
cineva spunând ca are 14°C)
însă nu rezist prea mult. Sper să mă acomodez cu temperatura în timpul
concursului...
 |
| Trofeul Romanian Iron Man 2000 |
Înot
numai în stilul bras şi nu mai îndrăznesc să bag capul sub apă. L-am băgat de
câteva ori la început şi am simţit instantaneu că mi-au îngheţat creierii!
Aşadar, înaintez destul de încet. Mai sunt şi alţii ca mine, aşa că nu mă
panichez. La capătul lacului, când întoarcem, trebuie să ieşim pe un ponton lung
de vreo 10 metri pentru ca organizatorii să ne vadă numărul scris cu marker pe
picior şi pe braţe şi apoi reintrăm în apă.
Acum
am ieşit pe ponton pentru ultima dată. Mai am o singură tură de lac, adică 400
metri, şi am terminat. Alerg pe ponton, văd că îmi este notat numărul şi mă
apropiu de marginea pontonului. Prima dată am sărit direct în apă, însă acum
îmi este foarte frig şi mă gândesc că ar fi o idee bună să mai stau puţin să mă
încălzesc. Stau ghemotoc pe marginea pontonului şi mă uit la degetele de la
picioare: sunt albastre! Nu îmi vine să cred! E chiar aşa de rece apa? Mă
întorc şi văd nu departe de mine un alt participant tremurând de frig şi
frecându-şi gambele: şi ele albastre...
 |
| Din nou sunt nevoit să abandonez |
E
clar, nu mai intru sub nici o formă în apă. Mă îndrept spre soare şi încep să
mă îmbrac cu echipamentul de ciclism. Aştept până ies toţi participanţii din
apă şi pornesc şi eu pe traseul de ciclism. Combin alergarea cu mersul în
ultima probă şi ajung cu bine la finish. Dacă aş fi înotat şi ultima tură de
lac aş fi putut spune că am terminat un Ironman...
Acum spun doar: Am participat la un Ironman!
 |
| Trofeul Romanian Iron Man 2000 |
Germania:
Triatlonul şi Maratonul la el acasă
Datorită
studiilor am ajuns în Leipzig, Germania unde atenţia mea se îndreaptă aproape
exclusiv asupra preocupărilor zilnice: cursuri şi seminarii şi apoi ore de
lectură în bibliotecă.
Ies
din când în când în parc la alergare. De fiecare dată, indiferent dacă e soare
sau plouă, duminică dimineaţa sau miercuri seara, mă întâlnesc cu alţi
alergători. Nu ştiu dacă e doar “la modă” sau dacă cei care aleargă în parc o
fac într-adevăr de plăcere, oricum ar fi, îmi place şi admir perseverenţa şi
conştiinciozitatea germanilor în a face mişcare.
La
un moment dat, alergând prin parc văd un afiş:
Leipziger Triathlon (1
iulie 2001)
Mă
bucur ca un copil când citesc că apartenenţa la un club nu este obligatorie şi
că oricine doreşte poate participa. Ştiu bine că nu sunt foarte antrenat, aşa
că mă înscriu la proba scurtă, numită de organizatori fitness: înot 0.7 km, ciclism 20 km şi
alergare 5 km. Rămân impresionat nu numai de excelenta organizare, dar
mai ales de numărul mare de participanţi: 242 concurenţi. La proba lungă, cea
olimpică, participă 255 concurenţi. Aflu cu această ocazie că începând din anul
2000 triatlonul pe distanţa 1.5 km înot, 40 km ciclism, 10 km alergare a
devenit disciplină olimpică la Jocurile Olimpice de la Sydney.
Termin
proba fitness în 1 oră şi 15 minute, bineînţeles în stilul caracteristic mie:
ies printre ultimii din apă, depăşesc în timpul probei de ciclism şi alerg cu
greu ultima probă. Participând însă la proba scurtă, am timp să mă uit la cei
care participă la proba olimpică. Nu îmi vine să cred când îl văd pe Lothar
Leder ajungând la sosire în 1 oră şi 43 minute. Aud comentatorul spunând “şi ajunge la finish Lothar Leder, cel care
în 1996 a fost primul om care a terminat un Ironman într-un timp de sub 8 ore”.
Nu îmi vine să cred ce aud. Cum este posibil să parcurgi 3.8 km înot, 180 km cu
bicicleta şi apoi să alergi 42 km într-un timp de sub opt ore? Mă impresionează
energia şi modul în care povesteşte Lothar cum s-a pregătit pentru acest
concurs, încât mă hotărăsc să mă antrenez mai serios să pot ajunge şi eu la un
moment dat să termin cu adevărat un Ironman.
Realizez
faptul că dacă la ciclism stau cât de cât bine, la înot stau foarte prost,
stilul bras fiindu-mi de folos să mă menţin la suprafaţa apei. Încep să merg
tot mai des la bazin şi văd că fac progrese. Problema însă la un Ironman este
ultima probă: maratonul. Şi nu este vorba doar de a alerga 42 km, provocarea
este de a-i alerga după un efort susţinut de mai multe ore în care îţi consumi energia
înotând şi pedalând.
Drept
urmare, îmi spun că este necesar să termin mai întâi un maraton să vad cum mă
simt după, şi abia atunci voi înţelege mai bine cât de aproape sunt de Ironman.
Dar logica îmi spune că înainte de un maraton ar trebui să alerg un semimaraton
şi astfel mă înscriu la
Semimaratonul de la
Dresda (21 octombrie 2001)
Organizatorii
au pus la dispoziţia concurenţilor cu bugete restrânse o sală de sport. Şi
astfel dorm în noaptea dinaintea semimaratonului împreună cu vreo alţi 60 de
participanţi într-o sală imensă, fiecare pe izoprenul şi în sacul lui de
dormit. Mă impresionează respectul reciproc dintre participanţi, toţi vorbesc
în şoaptă şi după ce se stinge lumina la ora 23:00, fapt ştiut dinainte, în
câteva minute se aşterne o linişte care ascunde tensiunea fiecăruia dintre noi.
Probabil mai sunt alergători ca mine, la prima participare, iar alţii îşi
doresc să îşi depăşească propriul record la proba de mâine. A doua zi, dimineaţa,
ne îndreptăm cu toţii cu tramvaiul spre linia de start. Buna organizare se
ilustrează încă o dată prin faptul că nu avem nevoie de bilete pentru
transport, fiind şi ele incluse în taxa de participare.
Îmi
propun să alerg în ritmul meu şi mă bucur de traseul concursului, care porneşte
din centrul oraşului, trece printr-un parc şi apoi urmează cursul Elbei. Ajung
la finish după 1 oră şi 31 minute şi dedic restul zilei vizitării centrului
istoric al Dresdei.
Rezultatul
acesta îmi dă încredere că aş putea termina un maraton şi astfel mă înscriu la Maratonul de la Leipzig ce va avea loc
peste şase luni pe data de 28 aprilie
2002.
În
timpul concursului de la Dresda am văzut mai mulţi participanţi alergând cu
ceas la mână care măsoară şi arată pulsul. Îmi cumpăr şi eu un astfel de ceas,
care îmi va deveni un accesoriu nelipsit la antrenamentele şi mai ales
concursurile ulterioare. Încep să îmi notez într-o agendă valorile pulsului
dinaintea, din timpul şi după fiecare antrenament. Citesc tot mai mult în
internet despre programe de antrenament pentru participarea la maraton şi îmi
cumpăr o carte de specialitate, Triathlon
– Training mit System, care
devine “Biblia mea”. În timpul antrenamentelor observ că sunt mai degrabă
adeptul efortului constant: încep alergările cu un ritm uşor, de încălzire,
măresc apoi viteza şi o menţin constantă, pentru ca la finalul antrenamentului
să alerg câteva minute destul de încet. De obicei alerg seara, singur şi ştiu aproape
întotdeauna cu o zi înainte că mă voi antrena, astfel antrenamentul devine o
parte din programul meu săptămânal.
Încep
să fiu tot mai atent la ce, când şi cât mănânc. Cel mai important pentru mine
este micul dejun: sucul proaspăt, mierea şi cerealele devin elemente de bază,
pe care le consum cu un oarecare automatism. Sucul îl prepar în funcţie de anotimp:
iarna mai mult din citirce (portocale, grapefuit şi lămâi) iar în restul anului
din fructe de sezon. Cerealele le consum în mod normal cu lapte încălzit -
pentru ca să se înmoaie mai repede şi să nu îmi cadă greu la stomac – combinat
cu o jumătate de banană tăiată bucăţele, struguri sau căpşuni. Îmi propun să mă
antrenez de două ori în timpul săptămânii, de obicei marţea şi joia, câte o oră
într-un ritm de alergare care să îmi facă plăcere, iar în weekend cel mult 1
oră şi 30 minute.
După
câteva luni de antrenament, constat că dacă alerg într-un ritm de 5 minute pe
un kilometru - ceea ce reprezintă 12 km/h - la sfârşitul antrenamentului de o
oră mă simt bine şi chiar am mai multă energie şi vitalitate decât înaintea
alergării. În ritmul acesta de alergare, pulsul meu variază între 140 şi 150 de
bătăi pe minut. Calculez că dacă alerg constant cu această viteză termin
maratonul în 3 ore şi 31 minute. La Semimaratonul de la Dresda am alergat cu aproape
14 km/h, ceea ce înseamnă 4 minute şi 20 secunde pe un kilometru şi astfel
ţelul meu la primul maraton este nu numai să îl termin cu bine, dar şi să alerg
constant cu 12 km/h. Accept însă şi varianta, în cazul în care simt la un
moment dat că nu mai pot, să încetinesc ritmul astfel încât să termin cu bine.
Sunt
la linia de start. Am emoţii. Mă uit la ceas şi văd cum pulsul o ia razna.
Inima mea nu bate deloc constant. Variază între 80 şi 120 de bătăi pe minut. Nu
înteleg ce se întâmplă! Ma simt odihnit şi am luat micul dejun ca de obicei cu
două ore înainte de efort. Muzica în zona de start se aude foarte tare, aud,
fără să ascult, comentatorul vorbind într-una şi mă uit la câţiva alergători
din jurul meu care stau calmi, privind în linişte spre poarta care marchează
linia de start. Se aude pistolul care semnalează startul şi înaintăm încet, mai
mult mergând, spre linia de start. Când trec pe sub poartă, aud un ţiuit
prelungit – semnalul că se înregistrează chip-ul electronic de cronometrare –
şi îmi dau şi eu drumul la cronometru. Alerg atent, mai mult cu ochii la
picioarele alergătorilor din faţa mea şi abia la kilometrul trei mă uit din nou
la ceas şi văd că au trecut 16 minute de la start. Accelerez puţin ritmul
alergării şi observ cum pulsul variază în zona 145 – 155 bătăi pe minut. Menţin
acelaşi ritm şi trec de marcajul km 21 după 1 oră şi 45 minute, ceea ce înseamnă că prima jumătate
am alergat-o conform planului cu 5 min/km. Pulsul rămâne ± 150. Zâmbesc şi îmi
spun că ar fi fantastic să pot continua în acelaşi ritm.
Între
km 21 şi 30 pulsul începe să crească, ajungând să varieze în jurul cifrei de
160. Mă simt bine şi mă concentrez tot mai mult la respiraţie: inspir de trei
ori pe nas şi apoi expir tot de trei ori pe gură în ritmul paşilor. Pe la km 35
încep să simt o durere tot mai mare în ambii genunchi. Mă gândesc că mai am
doar câţiva kilometri şi menţin acelaşi ritm. Pe ultimii kilometri ceasul meu
arată în jur de 170 de bătăi pe minut. Nu mă îngrijorez. Am citit că frecvenţa
maximă se calculează conform regulii: 220 minus vârsta. Aşadar, eu aş putea
atinge cel mult 195 de bătăi pe minut. Ultimii doi kilometri mi se par
interminabili, însă aplauzele şi încurajările spectatorilor de pe margine mi-au
dat parcă aripi şi mi-au blocat percepţia senzaţiei de durere din genunchi şi
opresc cronometrul după 3 ore 28 minute şi 55 secunde de la start.
Mă
bucur că am terminat cu bine, primesc medalia şi diploma de participare în timp
ce simt cum durerea din genunchi creşte tot mai tare. Ajung cu greu acasă, fac
o baie fierbinte şi apoi mă întind pe canapea. Aţipesc şi când mă trezesc după
două ore îmi simt muşchii blocaţi. Febra musculară şi durerea din ambii
genunchi mi-au dat peste cap programul din următoarea săptămână...
Situaţia
stării mele fizice de după maraton mi-a demonstrat că nu m-am antrenat corect:
ar fi trebuit să alerg mai des şi mai mult înainte de concurs, iar în timpul
concursului să alerg într-un ritm mai scăzut.
La
mijlocul lunii mai, la două săptămâni după maraton, reîncep antrenamentele după
următorul program:
Luni
– pauză
Marţi
– 60 minute alergare
Miercuri
– 30 minute înot
Joi
– 60 minute ciclism
Vineri
– 30 minute înot
Sâmbătă
– pauză
Duminică
– două ore ciclism, urmat de 30 minute alergare
Scopul
meu în această perioadă este participarea la proba olimpică în cadrul Leipziger Triathlon (7 iulie 2002): 1.5
km înot, 40 km ciclism, 10 km alergare.
Ca
de obicei, ies din apă destul de în spate, la proba de ciclism depăşesc mai
mulţi concurenţi, însă de data aceasta, la alergare simt consecinţele
antrenamentelor din primăvară pentru maraton: alerg fără probleme şi termin
concursul în 2 ore şi 22 minute. E drept că în timpul ultimei probe am alergat
în spatele unei germance care avea un stil foarte frumos şi un ritm constant de
alergare. Sunt foarte mulţumit de rezultat şi pot spune că este concursul în
timpul căruia am descoperit cu adevărat plăcerea de a participa la astfel de
evenimente, de a te bucura de fiecare minut petrecut în apă, pe bicicletă sau
în alergare. Nu mi-am propus să ating un anumit rezultat, ci doar să termin.
Antrenamentul constant mi-a fortificat organismul şi mi-a permis să observ şi
să mă bucur de atmosfera şi energia creată de participanţi şi spectatorii ce ne
susţin de pe margine. Pentru prima dată plăcerea a fost mai intensă decât
efortul.
Ajung
în vacanţă în România şi nu ratez ocazia de a participa la triatlonul organizat
lângă Sfântu Gheorghe (01 august 2002).
Nu pot să nu remarc diferenţele dintre triatlonul de la Leipzig şi cel de la
Sf. Gheorghe (numărul participanţilor, absenţa încurajărilor din partea
spectatorilor), ceea ce nu mă împiedică să mă bucur de concurs. Mă bucur, însă
bucuria mea e întreruptă de conştientizarea faptului că în decurs de şapte ani
(1995-2002) nu se observă nici o dezvoltare a triatlonului în România.
 |
| Triatlon Sfântu Gheorghe 2002 |
FASCINAŢIA
ALERGĂRII MONTANE
Maraton
Piatra Craiului 2006
14 octombrie 2006. În ultima perioadă m-am concentrat
mai mult pe activitatea profesională. Am terminat studiile şi din 2004 lucrez
la o firmă privată în Bucureşti. Am alergat din când în când, am făcut câteva
excursii pe bicicletă şi am înotat doar în concediile de vară. Cu toate
acestea, în fiecare an am participat la câte un concurs (Triatlon Leipzig –
2003; Semimaraton Graz – 2004; Maraton Sighişoara-Mediaş 2005) cu gândul doar
de a participa şi de a mă motiva să găsesc timp pentru sport cel puţin o dată
sau de două ori pe săptămână. Ideea de a participa la un Ironman se transformă
cu timpul într-un vis frumos, într-un ţel tot mai greu de atins.
Dar
din nou Lucian este cel care, fără să ştie, mă trezeşte la realitate printr-un
simplu telefon: “Salut Tudor! Ce mai
faci? Cum stai cu pregătirea fizică? Peste două săptămâni organizez un concurs
de alergare montană numit: Maratonul
Piatra Craiului. Te invit să participi!” Nu stau prea mult pe gânduri şi deja mă văd
înscris pe lista participanţilor. De mult îmi doream să parcurg Creasta Pietrei
Craiului şi până acum nu am reuşit să găsesc timp. Nici nu îmi pasă că nu sunt
antrenat, mă bucur nespus de mult că sunt la linia de start alături de alţi 45
de participanţi.
 |
| Start – Maraton Piatra Craiului 2006 |
Din
cauza ploiilor abundente, concursul a fost amânat cu o săptămână, fapt care pe
mine m-a bucurat căci am putut să mai fac câteva antrenamente de alergare. Sunt
nevoit să promit părinţilor că nu voi alerga tot traseul de 40 km. “Doar nu sunt nebun! Alerg şi eu acolo vreo
10 km şi apoi merg până la km 25, la punctul de control de la Plaiul Foii.
Staţi liniştiţi că nu am cum să parcurg întregul traseu! Ştiţi bine că nu sunt
antrenat! Important e să participi, nu?”
Nici
nu se dă bine startul şi deja rămân printre ultimii, fapt care nu mă deranjează
deloc, ţinând cont de faptul că oricum e foarte puţin probabil să ajung lalinia
de sosire. Vremea este astăzi foarte frumoasă şi astfel mă opresc de foarte
multe ori să fac poze la minunatul peisaj. Nu fac poze în timp ce alerg, pentru
a evita să mă împiedic şi să mă accidentez.
 |
Maraton Piatra Craiului 2006
|
Cu
cât înaintăm, distanţele dintre participanţi devin tot mai mari, uneori alerg
fără să văd pe nimeni în faţa sau în spatele meu. Doar în porţiunile în care
avem vizibilitate mare văd la ce distanţă sunt de alergătorii din faţa mea.
După
2 ore şi 46 minute de la start ajung în Şaua Funduri, punctul cel mai înalt al
traseului. Deşi am parcurs doar 15 km, mă simt epuizat şi simt nevoia să mă
aşez pe o stâncă. Mă bucur că sunt prezent în acest loc superb, admir
priveliştea de vis şi fac câteva
fotografii, mănânc un măr şi o banană şi după 20 de minute încep coborârea. Faptul
că organizatorii au pus în acest loc cordeline pentru a ne fi de ajutor în
coborâre, îmi întăreşte sentimentul că zona este foarte periculoasă. Mă uit în
jurul meu şi observ că sunt singur, nu văd nici un alt participant. Trăiesc un
oarecare sentiment de teamă, dar care dispare total în momentul în care aud o
voce de bărbat spunându-mi: “Felicitări!
Ai grijă!” O simplă încurajare din partea unui angajat Salvamont transformă
teama mea în siguranţă.
Restul
traseului îl parcurg mai mult în mers decât în alergare şi ajung la linia de
sosire după 7 ore şi 48 minute de la start. Bucuria mea este de nedescris în
cuvinte şi încă mi-a rămas energie să mă gândesc oare cum va fi la anul la cea
de-a doua ediţie...
Olympus
Marathon 2008
10 Iulie 2008. Tocmai m-a sunat Şerban şi mi-a spus
că a postat în blogul lui despre concursul Olympus Marathon 2008. Pornesc calculatorul şi citesc:
Mă uit la luminile oraşului Litochoro, ce se pierd în noaptea fierbinte.
Undeva mai sus disting vag silueta impunătoare a Muntelui Olymp. Se aude foşnetul
delicat al mării şi pare că timpul stă în loc. Ca întotdeauna un nod mă
împiedică să înghit şi stomacul este ghem de emoţie.
Dar nu e timp de visare; împreună cu tata, Tudor şi alţi aproximativ 500 de
alergători (majoritatea greci), ne înghesuim în zona de start, chiar lângă ruinele
anticului orăşel Dion, pentru numărătoarea inversă ce anunţă startul în cursa
Olympus Marathon. Momentul este ales, nu întâmplător, în acelaşi timp cu
răsăritul soarelui: ora 6 şi 5 minute. Şi iată clipa mult aşteptată, pentru
care am înşiruit sute de kilometri de antrenament şi am renunţat la multe ore
de somn.
START !!!
După atâtea emoţii alerg şi mă lupt în continuare cu gândurile care au
luat-o razna. Sunt oare pregătit pentru 44 km? Cum voi rezista la diferenţa de
nivel de peste 3100 m? Nu ar trebui sa alerg mai încet ca să am resurse pentru
mai târziu? O să mă încadrez în baremul de 10 ore? Sper să nu fiu printre
ultimii şi să mă fac de râs !!!
Primii 6 km trec uşor, căci ne îndreptăm direct către muntele Olymp pe un
drum asfaltat ce urcă uşor, dar curând intrăm pe o potecă ce urmează un tunel
îngust prin pădurea deasă care acoperă poalele Olympului. Aruncăm o ultimă
privire la cerul albastru şi ne înşiruim gâfâind, tăcuţi şi concentraţi, cu
frunţile inundate de sudoare. Mergem, alergăm, sărim peste pietre şi vâlcele,
alunecăm pe frunziş şi grohotiş, ne sprijinim de copaci şi ignorăm bătăile
inimii care a luat-o razna. Câştigăm înălţime depăşind câteva puncte de
alimentare şi cam după trei ore de la plecare, ieşim pe la 2000 de metri
altitudine, de unde se deschide o privelişte de parcă am fi în avion. Se văd
ruinele din Dion, de unde am plecat, marea străluceşte sub lumina soarelui ca o
oglindă, iar pâcla aşternută dă ansamblului o notă de poveste. Sau poate nu
este pâcla ci doar privirea mea înceţoşată de la efort… Nu-mi bat capul cu
asta, neuronii sunt prea ocupaţi să convingă muşchii că sunt în stare să mai
îndure încă vreo 700 metri de urcare, asta după ce au suferit deja 2000.
Curând urcarea se mai domoleşte, ajungem pe o creastă, cu privelişti
ameţitoare, căţărăm un prag stâncos ajutaţi de un cablu, trecem compătimitori
pe lângă un alergător ce ţipă de durere cu muşchii blocaţi de cârcei, alergăm
pe lângă un lăculeţ pe malurile căruia pasc câţiva cai, o ultimă potecă în
curbă de nivel şi uite refugiul Apostolodis, cel mai înalt punct de pe traseu!
Ceaţa mai ascunde din priveliştea impunătoare ce se deschide în faţa noastră.
Vârful Mitikas, aflat deasupra, este inaccesibil pentru noi alergătorii aşa că
îl ocolim respectuos pe o curbă de nivel ...
 |
| Olympus Marathon 2008 |
 |
| Sub Vârful Mitikas (2.917 m) |
Când citesc rândurile
scrise de Şerban, simt cum retrăiesc fiecare clipă a cursei. Povestea mea
diferă însă de a lui Şerban în ceea ce priveşte coborârea. În timp ce el a
alergat întreagul traseu, eu, mai puţin antrenat, am urcat cu greu până la
refugiul Apostolodis, de unde am coborât mai mult în mers cu un singur gând în
minte: să termin traseul în timpul regulamentar de 10 ore. Mă bucur de peisaj
şi simt cum ultimii kilometri mi se par interminabili, traseul fiind într-o
continuă urcare şi coborâre. La un moment dat, îl întâlnesc pe domnul Chiurlea,
tatăl lui Şerban, aşezat pe o stâncă, secat de energie. Ne-am împrietenit în timpul
celei de-a doua ediţii a Maratonului Piatra Craiului în 2007, când pe urcarea
spre Refugiul Diana, eu eram lipsit de energie iar dumnealui mă încuraja şi îmi
spunea că pot, că sunt tânăr şi în deplinătatea forţei. Simţeam atunci cum doar
privindu-l mă încarc cu energia care m-a făcut să nu mă desprind de dumnealui
până în Zărneşti, unde am trecut împreună linia de sosire. Acum, la poalele
muntelui Olymp mi-a venit mie rândul să-l încurajez şi să mă bucur de faptul că
alergăm împreună spre linia de sosire, unde ajungem după 9 ore şi 50 minute de
la start. Bucuria noastră, a celor care am terminat aproape ultimii concursul,
este deplină.
 |
| Sosire - Olympus Marathon 2008 |
 |
| Împreună cu Şerban şi Cristian Chiurlea |
Maraton
Piatra Craiului 2010
2 octombrie 2010. Am participat la toate ediţiile Maratonului
Piatra Craiului şi am făcut progrese de la an la an:
2006
- 7 ore 48 minute,
2007
- 7 ore 47 minute,
2008
- 7 ore 22 minute,
2009
- 7 ore 10 minute.
Mi-am
propus anul acesta să termin sub 7 ore şi, în cazul în care voi reuşi, să
mă înscriu în 2011 la un concurs Ironman.
E vineri
seara. Ajung din timp la Casa de Cultură din Zărneşti pentru a-mi
ridica numărul de participare. Îl întâlnesc pe Lucian şi schimbăm două
vorbe. Îmi spune ca mâine va fi rece şi să îmi iau mănuşi şi
căciulă. Începe şedinţa tehnică. Lucian descrie traseul şi
porţiunile cu o dificultate mai mare. Îl urmăresc cu atenţie, însă un
gând începe să mă macine: nu am la mine nici mănuşi şi nici căciulă! Apoi
Lucian ne spune că înainte de start se va face o verificare a echipamentului
obligatoriu. Dacă nu îmi dă voie să pornesc fără mănuşi şi fără căciulă?
Plec împreună
cu Sebastian să căutăm un restaurant. Ca de obicei înaintea unui concurs,
pastele sunt prietenele noastre. Când aude ce comandăm, chelnărul ne întreabă: "Nu vă supăraţi, ce se întâmplă, că
toată lumea comandă azi paste?" Atunci am observat că lângă noi
mai erau alte mese cu concurenţi care comandaseră şi ei paste!
Nu
pot să adorm! Mă gândesc doar la mănuşi şi la căciulă! De ce oare nu mi le-am
luat? Citesc revista ALERG şi într-un
final adorm...
E
sâmbătă dimineaţa, ora 8. Ajung în centrul Zărneştiului şi încep să mă plimb în
apropierea zonei de start. E destul de rece, însă nu plouă. Dar oare cum o
fi în Şaua Funduri? Mă uit la alţi participanţi. Nici ei nu au manuşi. Ba da,
uite că unii au! Chiar şi căciulă! Îl întâlnesc pe Adi şi ştiu că el este
foarte bine pregătit. Doar este membru al lotului naţional de alergare montană!
Văd că are căciulă pe cap şi cu teamă îl întreb: "Ce crezi, va fi frig? Oare am nevoie de mănuşi şi căciulă?"
Răspunsul lui vine ca o uşurare: "Eu
voi alerga în tricou! Însă acum, înainte de start ia-ţi haine pe tine să îţi
tină cald!" Ah, Adi, nici nu ştii cât de mult îţi mulţumesc!
Mai
am însă de trecut de controlul lui Lucian:
Salut Lucian! Am numărul
356.
Salut, succes!
 |
Lucian Clinciu
|
Am
trecut! Gata, coşmarul cu mănuşile şi căciula a trecut. Acum mă uit în
jurul meu şi mă bucur când văd câţi alergători au venit la Maratonul
Piatra Craiului. Am înţeles că peste 450. La prima ediţie, în 2006, eram
doar 45. Este fantastic!
10,
9, 8 .... 3, 2, 1, START !
De
acum îmi doresc să nu plouă şi să termin în siguranţă. Fiecare pas este foarte
important, aşa că atenţie maximă! Pornesc încet. Mulţi zărenşteni au ieşit
în poartă să ne vadă. Majoritatea se uită, nu spun nimic şi nici nu vreau
să ştiu la ce se gândesc...
După
30 de minute de alergare uşoară pe drum începe frumoasa urcare în şir indian
prin Măgura.
În
zona La Table mă apucă iarăşi tristetea, ca în fiecare an, când văd cum arată
pădurea defrişată...
De
la stâna Grind până în Şaua Funduri începe o lungă urcare. Însă ştiu, eu am
nevoie de o oră. De data asta însă, suntem mulţi şi urcăm în linişte unul
după altul. Ajung în Şaua Funduri după 2 ore şi 39 min de la start. Anul
trecut am ajuns aici în 2 ore şi 53 min. Deci, stau foarte bine. Am recuperat
acele 10 minute de care am nevoie pentru a mă încadra sub 7 ore.
Acum
urmează porţiunea cu gradul cel mai mare de dificultate. Trebuie să fiu şi mai
atent! Coborâm pe cordelină unul după altul şi îmi aduc aminte de prima ediţie
când în această zonă eram singur.
În
zona Marelui Grohotiş beau primul Liquid SPONSER Energy Plus şi apoi înainte
de coborârea spre refugiul Spirlea mănânc un baton SPONSER High Energy. Ajung
la refugiu, care este la km 20 al traseului, după 3 ore 53 min de la start.
De aici până la Plaiul Foii ştiu că nu am nevoie de mai mult de 30 minute.
Mă simt bine şi alerg fără oprire.
 |
| Foto: Andrei Tanasie |
Ce
bucurie la punctul de alimentare! Găsesc struguri, banane, mere şi mai ales
supă caldă. Beau două pahare de supă şi îmi pun vreo trei pahare de ceai cald în
Camelback. Vorbesc cu Sebastian, care îmi spune că are crampe. Îi spun că eu mă
simt bine şi că sunt în grafic să ajung sub 7 ore. Pornesc şi mă uit la ceas:
au trecut 4 ore 25 min. Anul trecut de aici până la refugiul Diana am
făcut o oră şi de acolo încă una până la sosire. Aşadar, aş putea să termin
chiar şi în 6 ore 30 min!?! Ar fi incredibil!
Tocmai
am început urcarea spre Diana. E o urcare lungă, prin pădure, care ai
impresia că nu se mai termină. Sunt însă calm. Ştiu că am nevoie de o oră
până sus. Au trecut 10 minute şi încep să depăşesc alţi participanţi. Îmi place
ritmul meu. Mă simt bine. Au trecut 45 minute şi îl ajung pe Marian. Îmi
spune că nu se simte bine, are ameţeli. Încetinesc puţin ritmul şi începem să
vorbim. Îi spun că mi-a plăcut revista citită aseară iar el îmi spune din
experienţa lui de editor. Povestim şi despre concursurile la care vrem să
mai participăm şi uite aşa ajungem amândoi la refugiul Diana.
Mă
uit la ceas: 5 ore şi 20 de minute. Cobor în alergare. Marian a rămas
puţin în urmă, însă chiar în spatele meu parcă aleargă prea aproape
de mine o fată. Îi spun că dacă vrea o las să mă depăşească. Însă nu vrea,
îmi spune ca preferă să se ţină de ritmul meu, în timp ce eu încep să simt
o oarecare mulţumire că nu mă lasă să încetinesc. Trec în viteză de Colţul
Chiliilor şi nu mă opresc la ultimul punct de alimentare. La un
moment dat îl aud pe Marian: "Hai
Tudor, că mi-am revenit!" Mă bucur şi continui să alerg. Ajungem împreună
aproape de drumul ce vine din Plaiul Foii. Alergăm în paralel şi simt
pentru prima dată durere în genunchi. Îmi vine să mă opresc, însă îl văd pe
Marian ce frumos aleargă şi trag de mine să mă ţin de el. Mai avem un kilometru
iar ceasul meu arată 6 ore şi 8 minute. Incredibil! Menţin ritmul lui
Marian şi ajungem amândoi după 6 ore şi 15 minute la linia de
sosire. La intrarea în linia dreaptă lumea începe să aplaude, o văd pe
Cornelia care strigă "Hai
Tudor!"
 |
| Sosire - Maraton Piatra Craiului 2010 |
Marian
îmi mulţumeşte că l-am ţinut de vorbă pe urcarea spre Diana, iar eu îi
mulţumesc că a fost alături de mine pe ultimii kilometri.
Felicit
şi sunt felicitat de alţi participanţi. Pe unii îi ştiu de la alte concursuri,
iar cu alţii tocmai am făcut cunoştinţă în timpul acestui maraton. Unii au
participat acum la primul lor concurs de alergare montană, iar alţii au foarte
multă experienţă şi rezultate extraordinare. Aflu că Adi a ajuns primul, îl
felicit şi în drum spre pensiune realizez că am terminat într-un timp de sub 7
ore, ceea ce înseamnă ca la anul voi participa la primul meu concurs Ironman.
DRUMUL
MEU SPRE IRONMAN
Daimon
Sport Club
1 noiembrie 2010. A trecut deja o lună de la Maratonul
Piatra Craiului şi încă tot nu îmi vine să cred ce bine am alergat. Astăzi sunt
hotărât să mă înscriu la Ironman. Nici nu mă gândesc să particip altundeva
decât în Germania. Ştiu că acolo organizarea este perfectă, la acest gen de
concursuri sunt foarte mulţi spectatori care încurajează participanţii şi stiu
că pe mine mă ajută aplauzele şi atmosfera de pe margine. Nu caut mult în
internet şi deja sunt înscris la Ironman
Regensburg 2011. Data concursului, 7
august 2011 devine astfel reperul către care începe numărătoarea inversă. Număr
lunile, săptămânile şi zilele şi deodată programul meu de antrenament prinde
contur. Zâmbesc când conştientizez că mai sunt nouă luni până să îmi împlinesc
visul.
Închei
un abonament la bazin olimpic timp de o lună, cu acces de trei ori pe săptămână,
luni, miercuri şi vineri. Nu îmi prea place că programul pentru public este
doar seara între orele 20:30 şi 21:30 şi de obicei este foarte aglomerat. Eu,
nefiind antrenat, înot destul de încet şi simt că îi deranjez pe cei care sunt
nevoiţi să mă depăşească. Totodată, dacă aleg alte culoare unde înoată cei care
au venit pentru relaxare simt că stau pe loc datorită lor. Nu mă supăr pe ei,
însă am sentimentul că nu îmi găsesc locul, mă simt agitat şi mă gândesc ca de
luna viitoare să caut altă piscină.
În
luna decembrie nu înot deloc, alerg de câteva ori şi îmi petrec concediul la
schi. În ianuarie, merg pe rând la mai multe săli de fitness până când ajung la
Daimon Sport Club. Simt că atmosfera
din club se potriveşte stilului meu şi închei un abonament începând din
februarie timp de şase luni. Încep să merg la înot dimineaţa de trei ori pe
săptămână, de la ora şapte astfel încât, după o oră de antrenament să pot
ajunge în linişte şi la birou. Pentru prima dată mi se schimbă total ritmul
vieţii de zi cu zi. Sunt tot mai atent la alimentaţie, micul dejun îl iau când
ajung la birou, înainte de începerea programului, încep să servesc prânzul la
ore fixe şi introduc o gustare uşoară dar nutritivă (banană, baton de cereale)
spre sfârşitul programului, cu două ore înainte de antrenamentul de seară
(alergare sau ciclism) în zilele în care nu înot dimineaţa. În timpul
antrenamentelor depun de obicei un efort constant, nu îmi plac ruperile de
ritm. Cel puţin o dată pe săptămână fac exerciţii de fitness pentru fortificarea
anumitor zone musculare şi pun accentul îndeosebi pe zona lombară şi abdominală.
Dincolo de alimentaţie şi de programul de antrenament, sunt conştient de
necesitatea unui program stabil de somn, astfel că îmi stabilesc ca oră fixă de
culcare ora 22:00. Ajung astfel să mă antrenez în medie între cinci şi nouă ore
pe săptămână.
Crosul
umanitar
11 februarie 2011. Nimic nu este mai frumos şi mai plin
de sens decât atunci când alerg cu un scop umanitar. Atât pentru a beneficia de
o mai bună promovare, cât şi din dorinţa de a avea la linia de start cât mai
mulţi participanţi, organizatorii de concursuri din România au început să
dedice îndeosebi concursurile de alergare unor cauze umanitare.(Crosul
Casiopeea
– cros dedicat luptei împotriva cancerului la sân; Maratonul Speranţei Terry Fox – cros dedicat combaterii cancerului
şi de a strânge fonduri destinate cercetării medicale în domeniu; Crosul Aripi Deschise – cros dedicat
copiilor suferinzi de leucemie, limfoame, talasemie, hepatite cronice, precum
şi cei care fac dializă.)
Cu
ocazia Bucharest City Marathon - 17
octombrie 2010, Ro Club Maraton a
desfăşurat proiectul caritabil 42 pentru
o şansă. În cadrul evenimentului, s-au strâns fonduri pentru achiziţionarea
unui echipament medical care a fost donat secţiei de Terapie Intensivă Nou
Născuţi din cadrul Spitalului Marie Curie din Bucureşti.
Pentru
a promova această acţiune caritabilă, 84 de sportivi amatori români şi italieni
formând 42 de echipe au alergat la probele
de maraton, semimaraton şi ştafetă, purtând tricouri inscripţionate cu textul „42 pentru o şansă”. În luna februarie
2011 a avut loc la Spitalul Marie Curie evenimentul de încheiere a campaniei
precum şi conferinţa de presă, urmate de vizitarea secţiei în care a fost
instalat echipamentul achiziţionat. Eu personal am fost foarte impresionat de
bebeluşii internaţi în această secţie şi am avut un sentiment extraordinar de
bucurie şi emoţie că am luat parte la această acţiune umanitară.
 |
| Alergători purtând tricoul "42 pentru o şansă" |
 |
| Dr. Cătălin Cîrstoveanu – medic neonatolog |
Maratonul
Internaţional Cluj
10 aprilie 2011. În pregătirea mea pentru participarea
la Ironman Regensburg, Maratonul
Internaţional Cluj a constituit primul test important. Mi-am propus să
alerg în ritmul meu, dar să nu depăşesc 4 ore.
 |
| alături de Sebastian Butcovan |
Ajungem la
km 21 după 1 oră şi 45 minute de la start şi atunci mă gândesc pentru prima
dată că dacă reuşesc să păstrez acelaşi ritm până la final voi termina în 3 ore
şi 30 de minute, aproape de recordul personal stabilit la Leipzig în 2002. Îmi
place ideea de a-mi îmbunătăţi recordul şi astfel măresc puţin ritmul şi alerg
câţiva kilometri singur. La un moment dat în stânga mea aud pe cineva spunând "Bravo!". Era Voichiţa pe
bicicletă, în calitate de voluntar, dar pentru că nu o auzisem venind am
tresărit şi recunosc că m-am speriat. Cred că eram mental departe de Cluj!
La
km 37 mă ajunge din urmă Vlad, cu care am făcut cunoştinţă la Maratonul Piatra
Craiului 2010. Şi el este voluntar pe bicicletă şi, din partea organizatorilor,
îmi oferă un gel Isostar. Îi spun că încerc să termin maratonul
sub 3 ore şi 30 de minute şi că sunt convins că acest gel mă va ajuta pe
ultimii kilometri. El îmi povesteşte de organizarea primei ediţii a concursului Maraton
Apuseni care va avea loc în 25 iunie 2011. Gândul îmi zboară prin
munţii Apuseni, iar picioarele îmi intră tot mai adânc în asfaltul
străzilor din Cluj.
În
ultimul kilometru mă pierd în masa alergătorilor de la cursa populară de 6
km şi ajung la linia de sosire în 3 ore şi 29 de minute. Sunt bucuros că
mi-am atins după 9 ani recordul personal, mai ales că traseul din Cluj include
şi o urcare destul de lungă, spre deosebire de traseul din Leipzig care
era perfect plat.
Eco
Marathon
7 mai 2011. Aşa cum toamna particip la Maratonul
Piatra Craiului, primăvara particip la concursul de alergare montană Eco Marathon. Inghesuială mare
la start. La proba de maraton sunt înscrişi peste 280 de alergători
iar la cea de cros peste 400.
La primul punct de control o întâlnesc pe Hiroko, despre
care ştiu că aleargă foarte bine, dar mai ales că ştie să îşi dozeze energia
pentru partea finală a maratonului. Îmi vine astfel ideea să alerg în
ritmul ei şi termin prima buclă în 1 oră 37 minute împreună cu Şerban, care mă
ajunge din urmă. Prima parte a buclei a doua o alerg împreună cu Şerban şi
Daniel, amândoi cu rezultate precedente mult mai bune decât mine. Mă
impresionează proiectul lui Şerban de a traversa România în alergare, cu
plecare din Constanţa şi sosire la Oradea şi aflu cu această ocazie intenţia
lui Daniel de a parcurge jumătate din traseu, până la Braşov. Îi admir şi
recunosc în sinea mea că nu sunt pregătit nici fizic şi nici mental pentru o
astfel de provocare.
 |
| Eco Marathon 2011 |
Primele
20 de minute de la start alerg uşor, după care cresc puţin ritmul şi mă gândesc
că pe prima urcare se va simţi într-adevăr ce înseamnă să alergi împreună cu
alţi 700 de participanţi pe o potecă pe care nu poţi să mergi altfel decât
în şir indian.
 |
| Hiroko Ogawa |
 |
| Împreună cu Şerban Chiurlea şi Daniel Muşat |
Mă
simt bine şi pe urcarea criminală pe drumul de 5 km prin Cheile Grădiştei îmi
trece prin cap a doua idee năstruşnică: să încerc să alerg cât mai aproape de Şerban.
Reuşesc
să alerg tot drumul şi mă bucur că mă simt bine şi la coborarea spre
Moeciu unde ajung după 3 ore şi 37 minute, la puţin timp după Şerban şi înaintea
lui Hiroko. Dar iată că lucrurile încep să se schimbe pe lunga urcare
de la începutul buclei a treia...
Picioarele
încep să devină grele, înaintez cu greu, pun capul în pământ deoarece
oricum nu îl mai văd pe Şerban, în timp ce pe lângă mine trece parcă
fără nici o problemă Hiroko. Trag de mine să păstrez măcar acelaşi ritm.
Ridic ochii şi nici pe Hiroko nu o mai văd.
Urc
cu greu în zona fostei cabane Guţanu şi mă gândesc că de acolo mai sunt doar
şapte kilometri de coborâre uşoară prin pădure. Pornesc în alergare, dar
nu pot să îmi găsesc un ritm care să îmi facă plăcere dat fiind faptul că încep
să simt durere tot mai mare şi în genunchi, iar muşchii de la picioare îmi
transmit parcă "dacă nu te opreşti acum, ne blocăm şi o să vezi că nu
mai faci nici măcar un singur pas!" Mă gândesc că nu mai sunt decât câţiva
kilometri şi că în curând voi face un duş fierbinte şi apoi voi mânca
paste şi voi bea ceai cald... şi ajung la sosire. Mă uit la ceas şi
nu îmi vine să cred: 5 ore şi 55 min.
Deşi
a fost doar a doua ediţie a concursului Eco Marathon, organizarea a fost
perfectă. Îmi place mult atmosfera şi faptul că traseul parcurge trei bucle,
alergătorii trecând astfel de mai multe ori prin Moeciu, unde se pot bucura de
încurajările persoanelor venite să-i susţină.
Triatlon
fără Asfalt
11 iunie 2011. Astăzi voi testa pentru prima dată
noul meu costum de neopren. Având în vedere distanţa de 3800 metri pe care o
voi înota la Ironman, costumul de neopren constituie o necesitate. Particip
astfel la concursul Triatlon fără Asfalt,
în Vama Veche, care este format din următoarele probe: 0.9 km înot, 10 km
alergare şi 35 km mountain bike. Multă agitaţie la start. Încă nu se ştie exact
ce distanţă vom înota. Apa mării este foarte rece, aproximativ 14 grade, şi mă
simt într-adevăr norocos că voi înota în costumul de neopren. Dacă nu mi-aş fi
propus să particip la Ironman, acum înotam şi eu doar în slip. Înotul în mare
este foarte diferit de înotul în piscină sau în lac. Încerc cu greu să înot în
stilul craul, însă valurile mării mă obligă să înot mai mult în stilul bras. Nu
ajung să mă obişnuiesc cu temperatura apei şi termin proba de înot. Inedit la
acest concurs este faptul că, spre deosebire de triatlonul clasic, a doua probă
este alergarea şi la final ciclismul. Traseul de alergare este foarte frumos,
atât pe o cărare prin iarbă, cât şi prin nisip pe malul mării. Îmi place că pe
o porţiune de 2 kilometri la dus ne intersectăm cu cei care sunt în faţa
noastră, iar la întoarcere cu cei care aleargă în spatele nostru. Ne salutăm şi
ne încurajăm reciproc, fapt care îmi demonstrează încă o dată că deşi concurăm
unul împotriva celuilalt, mai importantă este participarea şi trăirea cu
bucurie a fiecărui moment din cursă. Observ astfel că deocamdată sunt zece
sportivi înaintea mea, primul fiind, după cum era şi de aşteptat Ciprian
Bălănescu, campionul României la triatlon. În ultimele zile a plouat mult, astfel
se explică de ce apa mării era aşa de rece. Iarba încă udă şi bălţile pe traseul
de alergare mă pregăteau însă pentru adevărata provocare: traseul de ciclism. După
aproximativ 2 kilometri de pedalat ajungem pe un drum de pământ şi la un moment
dat văd tot mai mulţi participanţi pe marginea drumului încercând să îşi cureţe
noroiul lipit pe roţile bicicletelor. Având experienţa de la concursul Prima Evadare 2010, unde condiţiile au
fost asemănătoare, opresc, îmi desfac frâna de la roata din faţă şi îmi propun
să nu mai schimb absolut deloc viteza. Am văzut anul trecut multe lanţuri şi
schimbătoare de viteză rupte datorită noroiului. Înaintez astfel cât mai mult
pe urmele lăsate de ceilalţi biciclişti, intru în fiecare baltă pe care o
întâlnesc şi încerc să merg cât mai mult posibil pe iarba de pe marginea
drumului. La un moment dat însă, roata
din spate mi se înţepeneşte. Cobor de pe bicicletă, o ridic pe umărul stâng cu
roata din spate înspre înainte şi în timp ce cu mâna dreaptă dau la o parte
noroiul alerg cu grijă să nu alunec. Îmi spun că important e să nu stau pe loc.
Mă urc din nou pe bicicletă, pedalez de câteva ori şi iarăşi se blochează roata
din spate. O iau iarăşi în braţe, alerg, mă urc pe ea, pedalez, o ridic din nou
pe umăr, simt cum mă umplu de noroi din cap până în picioare şi la un moment
dat îl văd pe marginea drumului pe Ciprian şi îi strig: “Hai Ciprian, ce faci?” Nu înţeleg exact ce se întâmplă, el era
doar primul, acum îl depăşesc. Nu mai îmi dau seama pe ce loc sunt. În jurul
meu văd foarte mulţi participanţi atât de la proba scurtă, cât şi de la proba
lungă, la care particip eu. După câţiva kilometri de noroi excesiv, ajung pe un
drum acceptabil, cu mai mult pietriş. Ciprian trece în viteză pe lângă mine şi
nici nu încerc să mă ţin după el. Merg în ritmul meu şi când tocmai mă gândeam
că zona dificilă a trecut mă văd zburând peste ghidon şi aterizând în iarbă. Nu
am observat în iarbă bolovanul în care mi s-a oprit roata din faţă. Mă ridic,
observ că nici eu şi nici bicicleta nu am păţit nimic, mă urc pe ea şi continui
să pedalez. Aproape de sosire trec printr-un lan de maci înfloriţi, opresc şi
rup câteva fire. Ajung fericit la linia de sosire şi aflu cu surprindere că am
terminat al treilea în clasamentul general şi primul la categoria mea de vârstă.
Nu îmi vine să cred, este primul concurs la care termin pe podium, sunt
felicitat, felicit şi eu la rândul meu, însă cel mai mult mă binedispune Roby: “Felicitări pentru întreaga carieră...” Cum se poate ca eu, care nu am realizări
notabile să ajung să fiu felicitat pentru întreaga carieră? “Mulţumesc mult Roby, şi ţie îţi doresc cât
mai multe concursuri frumoase!”
 |
| Triatlon Fără Asfalt |
 |
| alături de Ciprian Bălănescu |
18 iunie 2011. La fel cum înainte de a participa la
un maraton am alergat un semimaraton, tot aşa, înainte de un Ironman îmi propun
să parcurg jumătatea distanţei de la Ironman şi astfel mă înscriu la Half Ironman Oradea (1.9 km înot, 90 km
ciclism şi 21 km alergare), acesta fiind singurul concurs de acest gen din ţară.
Deşi abia la a doua ediţie, concursul de la Oradea este foarte bine organizat,
atât din punct de vedere al traseului, cât şi din punct de vedere al
voluntarilor care m-au impresionat prin dedicarea lor faţă de fiecare
participant. Proba de înot şi cea de
ciclism decurg fără probleme: ies din apă după 50 de minute şi parcurg distanţa
de 90 km la ciclism în 2 ore şi 58 minute. Încep alergarea, însă temperatura
ridicată începe să-mi creeze probleme. Simt că sunt deshidratat şi mă bucur
când trec pe lângă fiecare punct de alimentare. Voluntarii încep să mă cunoască
şi în timp ce mă apropiu de ei îmi întind deja bucăţi de portocale şi când trec
pe lângă ei îmi toarnă pe spate apă dintr-o sticlă. Pe la kilometrul 14 simt o
senzaţie nemaiîntâlnită la nici un alt concurs: foamea. Opresc de acum la
punctele de alimentare şi iau în mână banane şi biscuiţi. Îmi dau seama că nu
m-am alimentat corespunzător cât timp am fost pe bicicletă. Ar fi trebuit să
mănânc mai multe batoane energizante dar şi să beau mai multe lichide. Termin
concursul în 5 ore şi 38 minute şi mă bucur că am greşit acum în ceea ce
priveşte alimentaţia, astfel încât să nu repet această greşeală la Regensburg.
UN VIS
ÎMPLINIT: IRONMAN
Duminică, 7 august
2011. O zi pe care
cu siguranţă nu o voi uita niciodată.
Este
ora 6:50 şi aud comentatorul spunând că mai sunt 10 minute până la
Start. Mă gândesc dacă m-am antrenat destul... dacă mi-am pus în cei trei
saci - alb pentru înot, albastru pentru proba de ciclism şi roşu
pentru alergare - tot ce am nevoie, dacă m-am alimentat şi hidratat în
ultimele zile în mod corespunzător, dar cel mai mult mă gândesc să îmi dozez
energia astfel încât să ajung cu bine la linia de sosire.
 |
| Echipamentul pentru Ironman |
Cu
o zi înainte mi-am ridicat kit-ul de participare, am verificat
echipamentul şi mi-am dus bicicleta şi sacii cu echipamentul la start, în
zona de tranzit înot-ciclism. Rămân impresionat de organizarea perfectă: la
intrare în zona de tranzit mi se verifică atât starea tehnică a
bicicletei, cât şi felul în care îmi stă casca pe cap! Ştiind că
probabil va ploua peste noapte, organizatorii ne-au dat saci de plastic să ne
acoperim bicicletele şi pentru că tocmai ieşise soarele mi-au recomandat
să dau drumul la aer din roţi ca nu cumva să îmi explodeze cauciucul datorită
căldurii de sub folia de plastic!
Comentatorul
anunţă încă un minut până la start... Simt că încep să am emoţii. Mă uit în
jurul meu şi văd bărbaţi şi femei mai în vârstă decât mine şi care par foarte
calmi. Probabil au mai participat la astfel de concursuri. Probabil au şi ei
emoţii ca şi mine... Aud sunetul pistolului de start şi mă văd
înaintând alături de alţi 2.000 participanţi spre prima probă a concursului:
3.8 km înot.
Oare
vom termina cu toţii?
 |
| Start – Ironman Regensburg 2011 |
 |
| 2.000 participanţi |
Nu
mă agit. Intru printre ultimii în apă şi încep să înot relaxat, în
propriul meu ritm.
 |
| După proba de înot 3,8 km |
Ies
din apă după 1 oră şi 31 minute. Am înotat fără ceas şi sunt bucuros să văd că
m-am încadrat perfect în timpul estimat de mine.
 |
| zona de tranziţie înot - ciclism |
În
timp ce îmbrac echipamentul pentru ciclism aud comentatorul spunând că au ieşit
din apă 90% dintre participanţi. Văd zona de tranzit aproape goală şi îmi aduc
aminte de primul meu concurs de triatlon: Triatlonul Bâlea 1995. Atunci trebuia
să înot 700 m, însă pe la jumătatea distanţei rămăsesem ultimul în apă în timp
ce toţi ceilalţi participanţi plecau deja pe bicicleta. În acel moment, unul
dintre organizatori, s-a apropiat cu barca de salvare de mine şi mi-a spus: “Hai
ţine-te de barcă că te tragem noi până la mal” Atunci
m-am gândit că este imposibil să termin vreodată un concurs Ironman...
Proba
de ciclism s-a desfăşurat sub semnul ploii. M-am hidratat constant şi m-am
alimentat la fiecare punct de alimentare. Am pedalat cu grijă, mai ales la
coborâri, de teamă să nu alunec dar şi cu gândul de a-mi doza energia
pentru maratonul ce urma să vină.
 |
| În timpul probei de ciclism 180 km |
 |
| Hidratare şi alimentare din mers |
Distanţa
de 180 km am terminat-o în 6 ore şi 24 de minute, un timp de care sunt
foarte mulţumit, ţinând cont de ploaie şi de dealul pe care l-am urcat
fără probleme în prima tură de 90 km şi mult mai greu în cea de-a doua.
Bicicletele
le lăsăm una lângă alta în ordinea sosirii. Sunt multe deja parcate,
dar mai sunt şi destule locuri goale.
 |
| zona de tranziţie ciclism - alergare |
Încep
să alerg... Îmi simt gambele blocate... Alerg uşor şi sper să mă lase
durerea... încerc să îmi găsesc ritmul... sau măcar un ritm care să mă facă să
mă simt bine... Foarte multă lume pe margine... Mulţi alergători pe traseu...
Mai
am doar patru ture de câte 10 km... La fiecare tură primim câte o
banderolă de culoare diferită. Astfel îmi dau seama câţi kilometri au alergat
sportivii din apropierea mea. Observ că cei care sunt în prima tură, cu o
singură banderolă pe braţ, au încă destulă energie şi un ritm bun de alergare,
în timp ce alergătorii cu trei sau patru banderole sunt vizibil extenuaţi,
mulţi dintre ei ajungând acum să înainteze doar mergând.
Pe
la kilometru 15 văd în dreapta un alergător vomitând, în stânga un altul aşezat
pe bancă ţinându-se de cap. După încă 10 metri văd întins pe
iarbă un bărbat mai în vârstă şi alături de el doi doctori şi o targă...
Aud sunetul unei ambulanţe... Simt cum inima începe să îmi bată mai tare
şi pentru prima dată mi se face teamă de leşin... de stop cardiac...
 |
| Epuizare fizică şi psihică evidentă |
Încetinesc
ritmul şi mă concentrez asupra respiraţiei: inspir adânc pe nas şi expir uşor
pe gură. Nu mă opresc. Alerg în continuare uşor şi mă gândesc că sunt la un
jogging de relaxare în parc.
Punctele
de alimentare sunt situate la interval de 1.5 km. Astfel, alerg mereu cu gândul
la următorul pahar cu apă, la următoarea portocală, la următorul pahar cu
băutură energizantă, la următoarea banană... De multe ori alerg fără să mă
gândesc la nimic. Nici nu ştiu dacă ceea ce simt se numeşte epuizare sau extaz,
plăcere sau chin, concentrare sau
transă.
 |
| În timpul probei de alergare 42 km |
Deşi
am parcurs deja de trei ori traseul de alergare, ultima tură mi se pare extrem
de lungă. Parcă şi distanţele dintre punctele de alimentare sunt mai mari, iar
micile denivelări pe care la început alergam fără să le simt, acum mi se par
adevărate dealuri. Mă gândesc că am urcat Muntele Olimp si Piatra Craiului de
atâtea ori şi acolo urcarea era mult mai grea. Doar pe aceste urcări înlocuiesc
alergarea cu mersul. Când încep să merg simt o plăcere fantastică şi o relaxare
totală, care apoi se transformă în refuz total de a reîncepe alergarea.
Întregul meu corp se revoltă şi ar vrea mai degrabă să se răcorească în Dunărea
ce pare doar un simplu râu, însă mintea îi ordonă să intre în ritm de alergare
şi ajung astfel la linia de sosire după 5 ore şi 3 minute de alergare şi
după 13 ore şi 14 minute de la start.
 |
| Sosire – Ironman Regensburg 2011 |
Primesc medalia şi apoi sunt chemat într-un cort
pentru o verificare medicală. Stau întins pe un pat, închid ochii şi
simt cum o lacrimă îmi udă obrazul, mă cuprinde un sentiment de împlinire, de
satisfacţie nemăsurată că de astăzi Ironman nu mai este un vis, ci o amintire.
În curând sunt informat că pulsul şi tensiunea sunt în regulă.
DACĂ E
OCTOMBRIE E MARATONUL PIATRA CRAIULUI
Maratonul
Piatra Craiului 2011
1 octombrie 2011. Comparativ cu anii anteriori, în 2011
am alergat foarte bine la Maratonul Piatra Craiului ... însă doar
până la Plaiul Foii (km 24). Iată evoluţia mea pe parcursul celor
şase ediţii:
2006
|
2007
|
2008
|
2009
|
2010
|
2011
|
||
ore : minute
|
|||||||
km 11
|
Stâna
Grind
|
1:39
|
1:45
|
1:37
|
1:45
|
1:38
|
1:28
|
km
15
|
Şaua
Funduri
|
2:46
|
2:53
|
2:45
|
2:53
|
2:39
|
2:25
|
km
20
|
Refugiul
Spirlea
|
4:20
|
4:34
|
4:20
|
4:10
|
3:53
|
3:30
|
km
24
|
Plaiul
Foii
|
5:05
|
5:27
|
4:56
|
4:47
|
4:20
|
4:10
|
km
25
|
Refugiul
Diana
|
6:15
|
6:37
|
6:19
|
6:00
|
5:23
|
5:20
|
km
41
|
Zărneşti
|
7:48
|
7:47
|
7:22
|
7:10
|
6:15
|
6:26
|
Mă
gândesc ce repede trec anii... Familia Maratonului Piatra Craiului a crescut de la an la an, ajungând de la 45
participanţi în 2006 la aproape 500 în 2011.
Alerg uşor spre Colţul Chiliilor şi simt că am
tot mai puţină energie iar singura explicaţie care îmi vine în minte este
faptul că îmi lipseşte antrenamentul specific alergărilor montane. Ies din
pădure şi mă bucur să văd multe brânduşe înflorite. Adun câteva şi sper să mă
încarce ele de energie. Mă uit la ceas şi îmi dau seama că nu mai pot termina
în şase ore, aşa că nu mai forţez şi mă bucur de soare şi de minunata
privelişte de început de toamnă. Realizez că a-mi compara rezultatul de la
an la an, şi a încerca să mi-l îmbunătăţesc nu îmi aduce nicio stare de
împlinire. Comparaţia aduce doar ambiţie. Încep să mă lupt, să mă zbat şi nu
mai pot să fiu eu însumi. În goana după rezultate prestabilite risc să ratez
frumuseţea locurilor prin care trec.
 |
| Maratonul Piatra Craiului 2011 |
Experienţa
acumulată de organizatori de-a lungul celor şase ediţii este evidentă: totul
decurge perfect, de la înscrierea online, ridicarea numerelor şi până la
verificarea echipamentului la intrarea în zona de start. Alergăm totuşi pe
munte şi este foarte important ca organizatorii să ştie exact câţi
participanţi au luat startul şi dacă sunt echipaţi în mod corespunzător.
Tensiunea
la linia de start creşte cu cât se apropie ora 9. Muzica înainte de start ne
introduce în ritmul alergării...
Spre
deosebire de ediţiile anterioare pornesc într-un ritm mai ridicat. Ştiu că
la urcarea înspre satul Măgura vom înainta în şir
indian, obligaţi oarecum să urmăm ritmul celor din faţă.
Doar la intrarea pe drum fiecare poate să îşi reia propriul ritm.
Îmi
place ritmul meu şi mă bucur să alerg destul de mult alături de Şerban. Mă
uit la el cum aleargă şi nu pot să nu mă gândesc cu admiraţie la faptul că el a
traversat în alergare toată România. Ajung în Şaua Funduri după 2 ore şi
25 minute de la start, cu 14 minute mai repede decât anul trecut. Mă
gândesc că ar fi extraordinar dacă aş putea menţine această diferenţă
de timp până în Zărneşti astfel încât la a şasea ediţie să termin în şase
ore!
În
timp ce alerg beau din când în când, cu înghiţituri mici, din Camelback. Din
oră în oră beau şi câte un gel SPONSER. Ajung la Refugiul Spirlea în 3 ore
şi 30 minute, cu 23 de minute mai repede decat în 2010 şi simt că un timp final
de 6 ore este realizabil. Beau două pahare cu apă la punctul de alimentare şi
pornesc la vale spre Plaiul Foii. După puţin timp, însă, încep să simt apa
în stomac grea ca un bolovan. Aceeaşi senzaţie ca în urmă cu 12 ani la Trofeul Romanian Iron Man 1999. Încetinesc
ritmul şi am speranţa că îmi va trece.
Ajung
pe drumul forestier, intru în vorbă cu un alt alergător şi uit de durerea
de stomac. La Plaiul Foii, în punctul de alimentare întâlnesc mulţi
prieteni, beau un pahar de supă caldă şi îmi reumplu Camelback-ul cu
energizant. Iau în mână o banană, un măr şi un strugure şi încep
urcarea spre Diana. O ştiu foarte bine, ştiu că pare interminabilă,
dar ştiu că o urc în cel mult o oră.
După
puţin timp însă îmi dau seama că de data asta ceva nu e în regulă. Îl văd
pe Marian cum se îndepărtează de mine şi apoi încerc zadarnic să menţin
ritmul Silviei care trece parcă prea uşor pe lângă mine. Îi
admir încă puţin, pun capul în pământ şi mă concentrez la propria-mi
respiraţie şi la fiecare pas care mi se pare tot mai greu... Ajung în
vârf după 1 oră şi 10 minute şi mă aşez fericit pe o bancă.
Lângă mine se întinde un alt alergator vizibil extenuat, întrebându-se:
“Oare
de ce mă chinui chiar aşa?” Zâmbesc şi îi răspund: “Eu
de şase ani îmi pun această întrebare şi culmea e că revin de fiecare dată!”
EU
N-AM FOST SINGUR
19 noiembrie 2011. E sâmbătă dimineaţă. Parchez maşina
în curtea Cabanei Poiana Neamţului şi pornesc în alergare uşoară spre
Cabana Bârcaciu. Simt în obraji aerul rece (minus şase grade)
însă privesc spre cerul fără nori şi mă bucur de minunata zi ce-mi stă înainte.
După
o primă urcare mai înclinată traversez un pod şi păstrez un ritm de
alergare moderat. Liniştea pădurii e oarecum apăsătoare şi nu aud nimic altceva
decât foşnetul frunzelor ce par că aşteaptă stratul de zăpadă să le acopere.
Cu
puţin înainte de a ajunge la Cabana Bârcaciu mă bucur să văd Creasta
Făgăraşului însorită, dar mă întristez în timp ce trec prin porţiunea de
pădure defrişată.
În
cabană beau un ceai cald şi îi spun cabanierului traseul pe care vreau să alerg
în continuare. Îmi spune că traseul este în regulă, mă întreabă “de ce alergi?” şi adaugă: "în adidaşi pe munte?" Îl asigur că dacă ajung în porţiuni
periculoase voi avea mare grijă, fiind dispus să mă întorc pe acelaşi drum fără
să risc înaintând.
Trec
încet şi fără probleme de câteva porţiuni de gheaţă, însă mă opresc brusc
când văd o urmă clară de urs.
 |
| Pe aici a trecut ursul... |
O
ating şi îmi dau seama că e acoperită de un strat subţire de gheaţă, semn
că nu e recentă şi îmi continui alergarea, trec Râul Mare, îngeţat şi el, şi
ajung în pragul glaciar inferior.
Doar
frumuseţea ierbii pe jumătate îngheţată, mă face să mă opresc din când
în când.
În
urcuşul spre al doilea prag glaciar îmi atrage atenţia o cruce înclinată, având
următoarea inscripţie:
NICU
FRANZI TECUSCHI
(1952-1980)
"De
pe scările munţilor, de pe cărările bătătorite de capre negre, pe unde au
trecut în jocul lor zburdalnic, rămâne amintirea prietenului drag, cunoscut în împrejurări
când vuetul vânturilor, alarma piscurilor, boncănitul cerbilor, săritul păstrăvilor
strigă în disperare"
Plec
gândindu-mă la Nicu şi, în timp ce văd pe cărare tot mai multe urme de capre
negre, încep să conştientizez tot mai puternic tragedia dispariţiei lui la doar
28 de ani.
 |
| Pe urmele caprelor negre... |
Trec
cu bine peste o limbă de gheaţă lată de circa 1.5 metri şi încep să mă afund
tot mai mult în zăpadă pe urcuşul susţinut pe pragul glaciar superior.
Dorinţa
de a ajunge în acest an, 2011, la Lacul Avrig, care este situat la altitudinea
de 2011 metri, mă face să continui urcarea deşi am încă în minte întrebarea
cabanierului "în adidaşi pe munte?"
Imaginea
lacului îngheţat, cu un strat alb de zăpadă mă lasă fără cuvinte. Dacă nu aş
simţi frigul, aş crede că privesc un tablou.
 |
| Lacul Avrig (2011 m) |
Privesc
spre vârful Scara (2.306 m) fără pic de zăpadă pe el, ştiu că urmează să trec
pe acolo şi îmi spun că abia aştept să simt căldura razelor de soare.
Înaintez
încet prin zăpadă şi mă opresc înaintea unei văi abrupte ... şi realizez că nu
am alte puncte de sprijin în afara picioarelor. Nu văd nici o stâncă, o creangă
sau măcar un smoc de iarbă de care să mă pot ţine cu mâna în caz că îmi alunecă
zăpada de sub picioare. Fără să vreau, îmi imaginez ce se poate întâmpla dacă
alunec...
 |
| Între Lacul Avrig şi Şaua Gârbovei |
Mă
uit la telefon şi văd că nu am semnal. Înţeleg că trebuie să iau o decizie: mă
întorc pe acelaşi drum, în frig şi zăpadă sau înaintez încă maxim 15
minute şi ajung în zona fără zăpadă, la soare. Închid ochii şi îmi vine în
gând rugăciunea Tatăl Nostru. Încep să nu mă mai simt singur şi înaintez
uşor, pas cu pas, trecând cu bine de zona periculoasă. Brusc realizez că este
exact acelaşi loc unde, în urmă cu 17 ani tatăl meu s-a dezechilibrat, a
alunecat şi i-a căzut şapca în prăpastie. Atunci Lucian a fost alături de tatăl
meu, acum sunt singur, atunci era vară şi ceaţă, acum toamnă, zăpadă şi frig, atunci
traseul era asigurat cu lanţuri, acum acestea lipsesc cu desăvârşire, atunci
aveam un rucsac plin cu mâncare, acum am doar un pachet de biscuiţi şi nici măcar
un strop de apă în bidonul de 0.5 litri ce-l ţin în mână, atunci eram un grup,
iar acum sunt doar eu...
Ajung
în şaua de sub Vârful Gârbovei, mănânc un pumn de zăpadă să îmi potolesc setea
şi încep să alerg uşor pentru a mă încălzi mai repede. Simt în spate căldura
razelor de soare şi realizez cum toate tensiunile din mine au dispărut, toate
angoasele şi toată neliniştea. Trăiesc o stare de totală mulţumire, nu mă
gândesc la nimic, nici nu mai ştiu cine sunt şi unde sunt, am senzaţia că întreaga
natură din jurul meu constituie o prelungire a corpului meu. Trăiesc în
prezent, nu mai există trecut, nu mai există viitor. Sunt în întregime aici şi
acum. Acest moment este totul. Acum este singurul timp, şi aici este singurul
spaţiu. Mă simt atât de aproape de cer încât simt cum vântul care bate din faţă
şi respiraţia mea se contopesc de parcă ar fi un singur element.
Înainte
de a începe coborârea spre Cabana Bârcaciu pe traseul cu marcaj cruce roşie mă
opresc, îmi şterg o lacrimă şi în timp ce privesc spre drumul pe care am urcat nu
pot decât să simt nevoia de a mulţumi Creatorului acestor minunate peisaje.
La
Bârcaciu sunt întâmpinat de măgăruşii cu care se aprovizionează cabana şi
apoi savurez delicioasa ciorbă de fasole.
În
coborârea spre maşină îmi revin în minte elemente pe care cu greu le voi uita:
în
adidaşi pe munte?, urma
de urs, crucea lui Nicu, limba de gheaţă, valea abruptă şi pasajul fără lanţuri,
şi nu pot decât să-i mulţumesc Muntelui că a fost îngăduitor cu mine, deşi
nu i-am respectat regulile binecunoscute: echipament adecvat sezonului şi existenţa altor
însoţitori.
Închid
fereastra camerei mele, mă aşez în pat şi închid ochii. Nu ştiu dacă zăpada sau
soarele, singurătatea sau întâlnirea cu oamenii muntelui, teama sau curajul, nu
ştiu ce anume din acest tot este responsabil de starea mea de acum ... de
împlinire. Probabil întâlnirea cu mine însumi, căci de data aceasta nu am
descoperit doar noi peisaje montane ci şi noi peisaje ale fiinţei mele.
Revăd într-o fracţiune de secundă întregul drum parcurs şi aud cabanierul
întrebându-mă:
De ce alergi?
Alerg pentru pace.
Pentru pacea mea interioară!
ANEXE
DECALOGUL
MONTANIARDULUI
1.
Să nu pleci niciodată într-o excursie pentru care nu eşti pregătit; alege-ţi
întotdeauna un itinerar realizabil, să ai în vedere mereu că în munţi există
pericole pe care cu prevedere şi înţelepciune le poţi evita.
2.
Să pregăteşti fiecare excursie amănunţit cu gândul şi fapta, indiferent dacă
urci singur, cu prietenii sau călăuzit; echipamentul sufletesc trebuie să fie
tot atât de bine pregătit ca şi echipamentul tău material; cu oamenii pe care
îi vei întâlni pe munţi să ştii să te porţi, însufleţindu-le încredere şi
căutând să-i înţelegi.
3.
Nu uita când eşti pe munte de educaţia şi de buna creştere pe care le-ai primit
de la mama şi în şcoală; să nu ameninţi nici ochii şi nici hainele vecinului
tău; dacă te întâlneşti în drum cu un călător singuratic salută-l şi răspunde-i
la salut; renunţă la obiceiurile de mahala.
4.
Să nu pângăreşti locurile prin care treci şi să nu murdăreşti frumuseţile
naturii; nu uita că şi cel care vine după tine vrea să bea din izvorul limpede
pe care acum îl tulburi; în general să nu ţipi pe munte deoarece aceasta nu
place nici oamenilor, nici animalelor şi nici ţie nu-ţi face bine.
5.
Dacă eşti călăuză sau conducător să nu-ţi manifeşti superioritatea asupra celor
mai slabi decât tine; posibilităţile celui mai slab să fie unitatea de măsură a
excursiei; nu uita că a părăsi un om pe munte este o crimă.
6.
Să respecţi cabana cum îţi respecţi propria ta casă; să nu ai în cabană
pretenţiile pe care le ai într-un hotel de lux; nu coborî cabana la nivelul
unei cârciumi; alege-ţi cu grijă locul de dormit, dar renunţă la el îndată ce
vezi că alţii mai obosiţi sau mai slăbiţi ca tine au nevoie de el.
7.
Să nu furi liniştea şi plăcera altora, sau florile pe care natura le-a lăsat
pentru toţi; să nu dobori sau să scrijeleşti pomii, numai pentru că nu ştii
să-ţi foloseşti altfel puterea.
8.
Să nu minţi, să nu te lauzi, să nu exagerezi; nu blestema niciodată vremea, nu
înjura; respectă credinţele şi obiceiurile oamenilor de munte şi nu începe să
îţi baţi joc de ele; nu uita că eşti oaspetele lor, ca de altfel al munţilor.
9.
Păstrează nepătată onoarea de turist şi fii mândru că eşti o părticică din
această lume; gândeşte-te plin de respect la cei care au aşezat piatra de
temelie a turismului.
10.
Nu profana munţii prin mania recordurilor, înţelege-le sufletul.
Cu rabdarea treci marea. Felicitari!
RăspundețiȘtergereDaca ai publicat cartea, as dori si eu un exemplar.
alin.ciula@gmail.com
Salut! Ai cumva ceva poze de la Trofeul Romanian Iron Man 1999? Daca da, te rog posteaza-le sau trimite-mi si mie in email: iancu_avi@yahoo.com
RăspundețiȘtergereMultumesc