Maraton Leipzig

28 aprilie 2002

 

În timpul semimaratonului de la Dresda am văzut mai mulţi participanţi alergând cu ceas la mână care măsoară şi arată pulsul. Îmi cumpăr şi eu un astfel de ceas, care îmi va deveni un accesoriu nelipsit la antrenamentele şi mai ales concursurile ulterioare. Încep să îmi notez într-o agendă valorile pulsului dinaintea, din timpul şi după fiecare antrenament. Citesc tot mai mult în internet despre programe de antrenament pentru participarea la maraton şi îmi cumpăr o carte de specialitate, Triathlon – Training mit System, care devine “Biblia mea”. În timpul antrenamentelor observ că sunt mai degrabă adeptul efortului constant: încep alergările cu un ritm uşor, de încălzire, măresc apoi viteza şi o menţin constantă, pentru ca la finalul antrenamentului să alerg câteva minute destul de încet. De obicei alerg seara, singur şi ştiu aproape întotdeauna cu o zi înainte că mă voi antrena, astfel antrenamentul devine o parte din programul meu săptămânal.

Încep să fiu tot mai atent la ce, când şi cât mănânc. Cel mai important pentru mine este micul dejun: sucul proaspăt, mierea şi cerealele devin elemente de bază, pe care le consum cu un oarecare automatism. Sucul îl prepar în funcţie de anotimp: iarna mai mult din citirce (portocale, grapefuit şi lămâi) iar în restul anului din fructe de sezon. Cerealele le consum în mod normal cu lapte încălzit - pentru ca să se înmoaie mai repede şi să nu îmi cadă greu la stomac – combinat cu o jumătate de banană tăiată bucăţele, struguri sau căpşuni. Îmi propun să mă antrenez de două ori în timpul săptămânii, de obicei marţea şi joia, câte o oră într-un ritm de alergare care să îmi facă plăcere, iar în weekend cel mult 1 oră şi 30 minute.

După câteva luni de antrenament, constat că dacă alerg într-un ritm de 5 minute pe un kilometru - ceea ce reprezintă 12 km/h - la sfârşitul antrenamentului de o oră mă simt bine şi chiar am mai multă energie şi vitalitate decât înaintea alergării. În ritmul acesta de alergare, pulsul meu variază între 140 şi 150 de bătăi pe minut. Calculez că dacă alerg constant cu această viteză termin maratonul în 3 ore şi 31 minute. La Semimaratonul de la Dresda am alergat cu aproape 14 km/h, ceea ce înseamnă 4 minute şi 20 secunde pe un kilometru şi astfel ţelul meu la primul maraton este nu numai să îl termin cu bine, dar şi să alerg constant cu 12 km/h. Accept însă şi varianta, în cazul în care simt la un moment dat că nu mai pot, să încetinesc ritmul astfel încât să termin cu bine.   

Sunt la linia de start. Am emoţii. Mă uit la ceas şi văd cum pulsul o ia razna. Inima mea nu bate deloc constant. Variază între 80 şi 120 de bătăi pe minut. Nu înteleg ce se întâmplă! Ma simt odihnit şi am luat micul dejun ca de obicei cu două ore înainte de efort. Muzica în zona de start se aude foarte tare, aud, fără să ascult, comentatorul vorbind într-una şi mă uit la câţiva alergători din jurul meu care stau calmi, privind în linişte spre poarta care marchează linia de start. Se aude pistolul care semnalează startul şi înaintăm încet, mai mult mergând, spre linia de start. Când trec pe sub poartă, aud un ţiuit prelungit – semnalul că se înregistrează chip-ul electronic de cronometrare – şi îmi dau şi eu drumul la cronometru. Alerg atent, mai mult cu ochii la picioarele alergătorilor din faţa mea şi abia la kilometrul trei mă uit din nou la ceas şi văd că au trecut 16 minute de la start. Accelerez puţin ritmul alergării şi observ cum pulsul variază în zona 145 – 155 bătăi pe minut. Menţin acelaşi ritm şi trec de marcajul km 21 după 1 oră şi  45 minute, ceea ce înseamnă că prima jumătate am alergat-o conform planului cu 5 min/km. Pulsul rămâne ± 150. Zâmbesc şi îmi spun că ar fi fantastic să pot continua în acelaşi ritm.         

Între km 21 şi 30 pulsul începe să crească, ajungând să varieze în jurul cifrei de 160. Mă simt bine şi mă concentrez tot mai mult la respiraţie: inspir de trei ori pe nas şi apoi expir tot de trei ori pe gură în ritmul paşilor. Pe la km 35 încep să simt o durere tot mai mare în ambii genunchi. Mă gândesc că mai am doar câţiva kilometri şi menţin acelaşi ritm. Pe ultimii kilometri ceasul meu arată în jur de 170 de bătăi pe minut. Nu mă îngrijorez. Am citit că frecvenţa maximă se calculează conform regulii: 220 minus vârsta. Aşadar, eu aş putea atinge cel mult 195 de bătăi pe minut. Ultimii doi kilometri mi se par interminabili, însă aplauzele şi încurajările spectatorilor de pe margine mi-au dat parcă aripi şi mi-au blocat percepţia senzaţiei de durere din genunchi şi opresc cronometrul după 3 ore 28 minute şi 55 secunde de la start. 

Mă bucur că am terminat cu bine, primesc medalia şi diploma de participare în timp ce simt cum durerea din genunchi creşte tot mai tare. Ajung cu greu acasă, fac o baie fierbinte şi apoi mă întind pe canapea. Aţipesc şi când mă trezesc după două ore îmi simt muşchii blocaţi. Febra musculară şi durerea din ambii genunchi mi-au dat peste cap programul din următoarea săptămână...

Situaţia stării mele fizice de după maraton mi-a demonstrat că nu m-am antrenat corect: ar fi trebuit să alerg mai des şi mai mult înainte de concurs, iar în timpul concursului să alerg într-un ritm mai scăzut.