miercuri, 3 aprilie 2013

Eu nu stiu sa alerg!



Dragi prieteni,
As vrea sa va impartasesc o corespondenta avuta in ultimile zile cu o doamna, care va participa pentru prima data la un concurs de alergare, la Cozia Mountain Run:
La sfarsitul lunii martie m-a intrebat mai multe detalii despre concurs si a facut marele pas sa se inscrie in data de 1 aprilie. Am considerat sa o incadrez intre cei care s-au inscris in martie, cu o taxa putin redusa. Iata ce mi-a raspuns:
Va multumesc foarte mult pentru reducere. Este un inceput placut pentru mine, intotdeauna sunt uimita in cel mai placut mod atunci cand cineva imi face o reducere fara niciun interes (si, in cazul de fata, chiar fara sa stie nimic despre mine). Ideea de a alerga (transformata in ideea de a merge, mai realista pentru mine) dateaza de mai putin de o saptamana si vine in urma incercarilor mele de a slabi - adica mi-am propus sa slabesc si succesul a fost sub asteptari desi efortul a fost maxim (din punctul meu de vedere); m-am gandit sa incerc ceva nou, sa imi propun sa alerg (deocamdata, sa merg) si slabirea sa vina, asa, "secundar", in timpul pregatirii.
Astazi am realizat ca “Eu nu stiu sa alerg”! Adica eram convinsa ca nu doresc sa alerg (in general) si ca nu rezist sa alerg 21 km. Azi am incercat sa alerg pe banda si am constatat ca nu stiu. Am dat banda mai rapid si tot mai rapid, am mers mai rapid si la un moment dat am avut senzatia ca nu mai pot "tine pasul" si am dat-o din nou incetisor. M-am uitat in dreapta si in stanga la cei care alergau, suna caraghios, dar chiar m-am uitat la picioarele lor, cum fac. Si apoi mi-am amintit ca nu vreau sa ma fortez, vreau strict sa merg 21 km (e drept ca nu am idee cum o sa ajung sa exersez asta, nu cred ca am niciodata timpul necesar).
Realitatea este ca nu am mai alergat de la inceputul liceului. Nu am alergat nici dupa autobuz, de fapt cred ca in ultimii 35 de ani am alergat o singura data. S-a intamplat acum 10 ani (si amintirea este inca foarte vie) in Casa Groazei, la Viena. Era un labirint prin care se mergea pe jos; la un moment dat fiica mea mi-a spus ca un "personaj" se misca si eu am linistit-o dar apoi mi-a spus  "Da' vine dupa noi!" In acel moment m-am intors si cand am vazut ca intr-adevar suntem urmariti, am impins-o pe fetita in fata mea si am inceput sa tip si sa alerg; si sa ma gandesc "Numai pe fetita sa nu o prinda!" Adica singura mea alergare din ultimii 35 de ani a fost intr-un moment cand imi pierdusem cu totul ratiunea. Eram incaltata cu saboti cu talpa de lemn.
Ca sa schimb totusi, cat de cat, proasta impresie: in schimb pot sa merg...aproape oricat. Asta am facut de multe ori, nu m-as arunca sa afirm ca am mers 40 km intr-o zi, dar 20 cu siguranta am mers. Ocazional, dar fara niciun exercitiu prealabil. Am mers de dimineata pana seara cand am vizitat orase straine doar cu sotul meu (adica nu si cu copiii). Am mers altadata mai bine de 10 km fiind gravida, cu picioarele umflate si mai multe kilograme decat am acum (poate cu 10 mai mult), impingand in plus si un carut.
Pana la urma, asa cum mi-a venit ideea extrem de ciudata pentru mine sa particip la un semimaraton, poate imi vine si curajul (nebun) sa alerg. Mi-a placut atat de mult descrierea semimaratonului de la Budapesta, sa alerg prin orasul acela superb, pe poduri, ma atrage mai mult decat sa alerg in natura. Dar are limita de timp, 3 ore. Oricum, anul asta exista si...limita de bani. Se potriveste totul, adica si daca as fi avut conditia fizica nu as fi avut bani si daca as fi avut bani nu as fi avut conditia fizica. Dar anul viitor... Stiu ca antrenamentul ar trebui sa fie regulat. Dar o sa incerc intai pe banda, macar  ma pot tine de ceva...
Am inteles ca exista si curse pentru copii dar inscrierile se fac la fata locului. Noi vom veni cu trei din cei sapte copii ai nostri (8, 6, 3 ani) si cei doi baieti mai mari au spus deja ca vor sa alerge. Fetita, de 3 ani, probabil va dori si ea, cand va vedea ca fratii ei alearga.
Va multumesc si ... abia astept sa ajung la concurs.
Ruxandra C.