28 aprilie
2002
În
timpul semimaratonului de la Dresda am văzut mai mulţi participanţi alergând cu
ceas la mână care măsoară şi arată pulsul. Îmi cumpăr şi eu un astfel de ceas,
care îmi va deveni un accesoriu nelipsit la antrenamentele şi mai ales
concursurile ulterioare. Încep să îmi notez într-o agendă valorile pulsului
dinaintea, din timpul şi după fiecare antrenament. Citesc tot mai mult în
internet despre programe de antrenament pentru participarea la maraton şi îmi
cumpăr o carte de specialitate, Triathlon
– Training mit System, care
devine “Biblia mea”. În timpul antrenamentelor observ că sunt mai degrabă
adeptul efortului constant: încep alergările cu un ritm uşor, de încălzire,
măresc apoi viteza şi o menţin constantă, pentru ca la finalul antrenamentului
să alerg câteva minute destul de încet. De obicei alerg seara, singur şi ştiu aproape
întotdeauna cu o zi înainte că mă voi antrena, astfel antrenamentul devine o
parte din programul meu săptămânal.
Încep
să fiu tot mai atent la ce, când şi cât mănânc. Cel mai important pentru mine
este micul dejun: sucul proaspăt, mierea şi cerealele devin elemente de bază,
pe care le consum cu un oarecare automatism. Sucul îl prepar în funcţie de anotimp:
iarna mai mult din citirce (portocale, grapefuit şi lămâi) iar în restul anului
din fructe de sezon. Cerealele le consum în mod normal cu lapte încălzit -
pentru ca să se înmoaie mai repede şi să nu îmi cadă greu la stomac – combinat
cu o jumătate de banană tăiată bucăţele, struguri sau căpşuni. Îmi propun să mă
antrenez de două ori în timpul săptămânii, de obicei marţea şi joia, câte o oră
într-un ritm de alergare care să îmi facă plăcere, iar în weekend cel mult 1
oră şi 30 minute.
După
câteva luni de antrenament, constat că dacă alerg într-un ritm de 5 minute pe
un kilometru - ceea ce reprezintă 12 km/h - la sfârşitul antrenamentului de o
oră mă simt bine şi chiar am mai multă energie şi vitalitate decât înaintea
alergării. În ritmul acesta de alergare, pulsul meu variază între 140 şi 150 de
bătăi pe minut. Calculez că dacă alerg constant cu această viteză termin
maratonul în 3 ore şi 31 minute. La Semimaratonul de la Dresda am alergat cu aproape
14 km/h, ceea ce înseamnă 4 minute şi 20 secunde pe un kilometru şi astfel
ţelul meu la primul maraton este nu numai să îl termin cu bine, dar şi să alerg
constant cu 12 km/h. Accept însă şi varianta, în cazul în care simt la un
moment dat că nu mai pot, să încetinesc ritmul astfel încât să termin cu bine.
Sunt
la linia de start. Am emoţii. Mă uit la ceas şi văd cum pulsul o ia razna.
Inima mea nu bate deloc constant. Variază între 80 şi 120 de bătăi pe minut. Nu
înteleg ce se întâmplă! Ma simt odihnit şi am luat micul dejun ca de obicei cu
două ore înainte de efort. Muzica în zona de start se aude foarte tare, aud,
fără să ascult, comentatorul vorbind într-una şi mă uit la câţiva alergători
din jurul meu care stau calmi, privind în linişte spre poarta care marchează
linia de start. Se aude pistolul care semnalează startul şi înaintăm încet, mai
mult mergând, spre linia de start. Când trec pe sub poartă, aud un ţiuit
prelungit – semnalul că se înregistrează chip-ul electronic de cronometrare –
şi îmi dau şi eu drumul la cronometru. Alerg atent, mai mult cu ochii la
picioarele alergătorilor din faţa mea şi abia la kilometrul trei mă uit din nou
la ceas şi văd că au trecut 16 minute de la start. Accelerez puţin ritmul
alergării şi observ cum pulsul variază în zona 145 – 155 bătăi pe minut. Menţin
acelaşi ritm şi trec de marcajul km 21 după 1 oră şi 45 minute, ceea ce înseamnă că prima jumătate
am alergat-o conform planului cu 5 min/km. Pulsul rămâne ± 150. Zâmbesc şi îmi
spun că ar fi fantastic să pot continua în acelaşi ritm.
Între
km 21 şi 30 pulsul începe să crească, ajungând să varieze în jurul cifrei de
160. Mă simt bine şi mă concentrez tot mai mult la respiraţie: inspir de trei
ori pe nas şi apoi expir tot de trei ori pe gură în ritmul paşilor. Pe la km 35
încep să simt o durere tot mai mare în ambii genunchi. Mă gândesc că mai am
doar câţiva kilometri şi menţin acelaşi ritm. Pe ultimii kilometri ceasul meu
arată în jur de 170 de bătăi pe minut. Nu mă îngrijorez. Am citit că frecvenţa
maximă se calculează conform regulii: 220 minus vârsta. Aşadar, eu aş putea
atinge cel mult 195 de bătăi pe minut. Ultimii doi kilometri mi se par
interminabili, însă aplauzele şi încurajările spectatorilor de pe margine mi-au
dat parcă aripi şi mi-au blocat percepţia senzaţiei de durere din genunchi şi
opresc cronometrul după 3 ore 28 minute şi 55 secunde de la start.
Mă
bucur că am terminat cu bine, primesc medalia şi diploma de participare în timp
ce simt cum durerea din genunchi creşte tot mai tare. Ajung cu greu acasă, fac
o baie fierbinte şi apoi mă întind pe canapea. Aţipesc şi când mă trezesc după
două ore îmi simt muşchii blocaţi. Febra musculară şi durerea din ambii
genunchi mi-au dat peste cap programul din următoarea săptămână...
Situaţia
stării mele fizice de după maraton mi-a demonstrat că nu m-am antrenat corect:
ar fi trebuit să alerg mai des şi mai mult înainte de concurs, iar în timpul
concursului să alerg într-un ritm mai scăzut.
