Am inceput sa alerg in vara anului trecut, insa prefer sa spun ca m-am apucat de alergare anul acesta. De ce? Pai pentru ca ceea ce faceam anul trecut cu greu se poate numi alergare. Dupa 3 luni, ajunsesem doar la intervale de cate 10 minute si ma uitam lung la alergatorii care faceau ture intregi de lac! Mai mult ma jucam de-a alergatul, gafaind si ocupand locul pe banda de alergare din Herastrau.
Prin Mai 2010 am inceput sa merg la crosuri. Ingramadita intre alergatorii de la startul crosului Forever Living, ma intrebam ce oare caut eu acolo. Chiar o sa particip la un cros? Nu am scapat de emotiile dinaintea unei curse nici acum. Nu cred ca as vrea sa scap de ele vreodata.
Am participat apoi la crosul Locomotiva la sfarsitul lunii. A fost un moment important: aproape prima tura alergata de Herastrau si, mai vital, primul contact cu Ro Club Maraton. Alergarea inca nu este sport de masa in Romania, iar pentru mine cel putin, ca alergatoare, mi-a lipsit enorm conversatia pe care o poti purta numai cu cineva care-ti impartaseste pasiunea. Asa ca m-am inscris in club si nu am regretat nici o secunda. Au urmat multe crosuri si incet, incet, am cunoscut mai multi oameni pasionati de alergare. Desi majoritatea oamenilor ar crede ca alergarea este o actiune solitara, am constatat ca leaga cele mai frumoase prietenii. Alergatorii au alt fel de trasaturi, si nu ma refer la cele fizice. Alergarea te purifica, te pune fata in fata cu tine insuti si te schimba. Cel putin in cazul meu, alergarea m-a transformat intr-o persoana mai buna, mai echilibrata si mai relaxata.
Autor: Iuliana Niculescu
Text integral: Jurnalul unui semimaraton
