Proiectie film Nepal: Trail des Trois Vallees

Dragi prieteni,

va invit vineri, 30 noiembrie 2012, ora 19:00 la proiectia filmului "Nepal: Trail des Trois Vallees"

Program:
18:30 – 19:00 sosirea invitatilor, scurta prezentare, comenzi bauturi + mancare
19:00 – 19:45 prima parte a filmului “Trail des Trois Vallees”
19:45 – 20:15 pauza, comenzi bauturi + mancare
20:15 – 21:00 a doua parte a filmului “Trail des Trois Vallees”
21:00 – 22:00 discutii

Locatie: Casa Satya, Str. Banu Manta nr 25, Sector 1, Bucuresti

Sportul schimba vieti

In luna octombrie am dat curs propunerii Digi 24 TV de a realiza un reportaj despre promovarea miscarii. Filmarile s-au concentrat indeosebi pe modul in care si-a schimbat stilul de viata unul din membrii Pegas Triatlon Club: Cosmin Rogoveanu, care prin intermediul triatlonului s-a transformat dintr-o persoana sedentara intr-o persoana activa, un adevarat exemplu de urmat pentru fiul sau in varsta de trei ani, Bruno.

Imagini de la filmarile care au avut loc cu ocazia unui antrenament al membrilor Pegas Triatlon Club in Parcul Izvor din Bucuresti:

Reportajul a fost difuzat pe Digi 24 TV, in cadrul emisiunii Tinerete fara Batranete, in data de 11 noiembrie 2012 si poate fi vizionat aici:

http://www.digi24.ro/tineretefarabatranete/articol/Sportul-schimba-vieti_57033 

Bucuresti: Cu bicicleta spre birou

Bucuresti este un oras ideal pentru folosirea bicicletei ca mijloc de transport. Eu parcurg zilnic, in drumul meu spre birou urmatorul traseu: Bulevardul Camil Ressu - Calea Dudesti - Bulevardul Unirii - Bulevardul Nerva Traian.

Pana la Bulevardul Ramnicu Sarat pedalez pe trotuar, pe pista special amenajata pentru biciclete.

Bulevardul Camil Ressu

De la Piata Ramnicu Sarat pana la intersectia cu Bulevardul Burebista pedalez pe carosabil.

Prima intersectie aglomerata: Bd. Camil Ressu - Soseaua Mihai Bravu

La intrarea pe Calea Dudesti imi pun mereu aceeasi intrebare: sa continui pe carosabil sau sa urc pe trotuar?

Aleg sa nu urc bordura si continui pe drum. Raman impresionat cand vad ca, in timp ce pedalez in dreptul tramvaiului, o masina ramane in urma mea ... fara sa claxoneze...

Bucuria mea se termina insa in momentul in care drumul imi este blocat de o masina care a iesit dintr-o strada laterala...

Ajung pe Bulevardul Unirii si pedalez linistit din nou pe pista pentru bicicleta ... pana la un moment dat:

Ma strecor cu grija si apoi imi pun intrebarea: "Cine se va da la o parte?Bicicleta sau masina?"

Ma strecor din nou, intalnesc primii biciclisti...

 ... si la intersectia cu Bulevardul Nerva Traian drumul imi este din nou blocat:

Bulevardul Nerva Traian este suficient de lat incat pedalez din nou fara probleme:

In concluzie:
- ajung la birou in 15 minute. Cu masina parcurg acest traseu in circa 15 -20 minute, iar cu metroul in 20 - 25 minute;
- pedalez atat pe carosabil, cat si pe trotuar, pe pista special amenajata pentru bicicleta;
- parcursul imi este blocat de cel putin trei ori;
- am intalnit alti patru biciclisti;
- drumul este plat, asa ca nu depun un efort deosebit.

Consider ca locul biciclistilor este pe carosabil, pe o pista special amenajata, insa pana in momentul in care vom beneficia de astfel de conditii in Bucuresti, ma descurc si eu cum pot... 

Actiune ecologizare in Masivul Cozia - 03.11.2012

Impreuna cu colegii din Asociatia Pegas Triatlon Club in colaborare cu Administratia Parcului National Cozia si cu sprijinul Asociatiei Studentilor Teologi Ortodocsi am organizat o actiune de ecologizare a traseului de drumetie montana (22 km) dintre Manastirea Turnu (300 m altitudine) – Manastirea Stanisoara (720 m altitudine) – Cabana Cozia (1600 m altitudine).

Actiunea face parte din programul de pregatire a traseului concursului Cozia Mountain Run ce va avea loc in 6 iulie 2013, dar mai presus de atat este o necesitate imperioasa ca urmare a incendiului din septembrie 2012. Cu acea ocazie au fost aruncate foarte multe bidoane si saci cu apa din elicopter pentru stingerea focului, abandonate ulterior la fata locului.

Foto: stiri.com.ro

Foto: libertatea.ro

Ne-am intalnit cu totii la Manastirea Turnu, si ne-am impartit in doua grupuri. 

Primul grup a urcat pe jos spre Varful Cozia, ecologizand traseul Manastirea Turnu - La Troita - Muchia Turneanu - Stana Turneanu - Cabana Cozia, in timp ce al doilea grup a fost transportat cu masina pe drumul forestier pana in varf si s-a concentrat indeosebi pe zona incendiata, din apropierea releului. 

 

Gunoaiele adunate din zona incendiata au fost transportate de pe munte cu masinile Parcului National Cozia, iar apoi cele doua grupuri au coborat impreuna, curatind traseul Cabana Cozia - Muchia Vladesei - Manastirea Stanisoara - Manastirea Turnu.

 

Mai multe poze:
Pegas Triatlon Club
Angi Predeteanu
Cristian Bostan

Maraton Piatra Craiului - 06.10.2012

Pentru cea de-a saptea editie a Maratonului Piatra Craiului mi-am propus sa ma bucur de peisaj, de prietenii pe care ii reintalnesc si sa termin cu bine traseul. Soarele a facut ca aceasta zi sa fie una cu adevarat minunata. 

De la an la an numarul participantilor creste incet, dar sigur. Concurentii sunt tot mai bine pregatiti si tot mai bine echipati. Bucuria insa este aceeasi, la fel de mare ca la prima editie. Maratonul Piatra Craiului este evenimentul la care imi doresc sa particip in fiecare an. Oare de ce? Cu siguranta nu doar pentru frumusetea muntelui sau dificultatea traseului. Eu unul am sentimentul ca la fiecare inceput de octombrie, alergatorii montani se aduna in Zarnesti, precum se aduna membrii unei familii cu ocazia Craciunului. Intr-un mod cu totul tainic, in timpul concursului participantii comunica intre ei, se leaga prietenii, se incurajeaza reciproc, se dau la o parte cand un alt concurent alearga mai repede, sufera in liniste pe urcarea spre refugiul Diana, zambesc si apreciaza fiecare incurajare primita de la voluntari sau de la alti turisti intalniti in cale, si multi nu se feresc sa isi ascunda lacrimile de fericire din momentul trecerii liniei de sosire. Si astfel creste de la an la an minunata Familie a Maratonului Piatra Craiului...

Pornesc in alergare usoara. Ma bucur sa vad ca anul acesta sunt peste 500 de participanti. Deja multi se cunosc intre ei, se saluta si isi ureaza reciproc succes. In timp ce urcam in sir indian spre Magura, ma gandesc pret de cateva secunde la Costi, care participa pentru prima data. As vrea sa alerg cu el. Oare e mai in fata? Sau mai in spate? Ce ar trebui sa fac sa il intalnesc? Mentin ritmul si brusc il observ chiar in stanga mea... Aflu ca si el vroia sa alergam impreuna macar o parte a traseului. Cum este oare posibil ca intalnirea sa fie atat de usoara cand doi oameni sa gandesc unul la celalalt?

Povestim mult si ne oprim de cateva ori sa facem poze. Peisajul este extraordinar, iar creasta Pietrei Craiului pare atat de aproape...

Coboram cu grija din Saua Funduri si apoi hotaram sa alergam fiecare in propriul ritm. In timpul urcarii spre Diana ma concentrez doar la propria respiratie, simt cum ma lupt cu dorinta de a sta pe loc, si ma bucur de talanga si incurajarile voluntarilor pe care ii aud strigand: "Campionii!" Le multumesc si pornesc mai departe incalzit si de razele soarelui...

Reincep sa alerg doar de la Coltul Chiliilor si ajung in Zarnesti dupa 7 ore si 11 minute.

Seara ne adunam cu totii in Casa de cultura si ne bucuram de medalia si diploma binemeritata:

Poze MPC 2006 

Poze MPC 2007

Poze MPC 2008

Poze MPC 2009 

Poze MPC 2010

Poze MPC 2011

IRONMAN - Drumul meu spre implinire

Multumesc tuturor celor care au comandat cartea Ironman - Drumul meu spre implinire si care au facut donatii catre Asezamantul social pentru mame si copii fara adapost "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil" din localitatea Slobozia, judetul Giurgiu. 

Avand in vedere ca editia printata s-a epuizat, puteti citi textul integral al cartii in format electronic in limba romana sau in limba engleza.

Despre carte...

Ultramaraton in Nepal

13 etape, cu o zi repaos

Distanţa totală: 353 km

18.787 m diferenţă pozitivă de nivel

Frumuseţea Nepalului am descoperit-o în noiembrie 2010 când am urmărit pe internet zi de zi evoluţia lui Şerban şi Cristian Chiurlea la Solokhumbu Trail. Acelaşi organizator, Dawa Dachhiri Sherpa, a organizat un nou concurs în aprilie 2012: Trail des 3 Vallees. Cu teamă în suflet că s-ar putea să nu mă accepte, am completat formularul de înscriere şi am trimis toate informaţiile cerute: lista concursurilor la care am participat, certificat medical şi asigurarea medicală. M-am bucurat foarte mult când am fost acceptat, mai ales că altitudinea maximă la care am urcat eu vreodată era de 2.700m la Olympus Marathon, aici urmând să atingem 5.100m.

Am fost surprins când am aflat că suntem doar 15 participanţi, din care 10 francezi, 4 nepalezi şi eu, singurul român. Tot echipamentul l-am organizat în două bagaje. Rucsacul mare, cu sacul de dormit, geaca de puf, haine de schimb şi energizante, de 15 kg, urma a fi transportat de porteri. Rucsacul mic, pe care l-am purtat eu, de 7 kg, conţinea doar strictul necesar pentru o zi de concurs.

Startul din Kathmandu a fost emoţionant: lângă Bouddhanath Stupa, sub ochii atoatevăzători ai lui Buddha, am aprins o lumânare şi ne-am rugat să parcurgem traseul fără probleme.

La intrarea în parcul naţional Shivapuri, s-a dat efectiv startul etapei. Probabil că nerăbdarea a făcut ca toţi participanţii să pornească repede la deal. Rămân ultimul şi încep să mă obişnuiesc cu gândul că acesta va rămâne locul meu. În timp ce urcarea scărilor îmi ridică foarte tare pulsul, mă bucur că peisajul mă face să mă opresc atât pentru a face poze, cât şi pentru a-mi mai trage sufletul. Cu cât urc mai mult, peisajul devine tot mai sălbatic, scările fiind construite acum din pietre tot mai inegale. Termin prima etapă (33 km) în 7 ore şi 22 minute şi având exemplul zilei de astăzi înţeleg că cel mai înţelept este să parcurg restul etapelor într-un mers rapid la urcări şi în alergare în zonele plate şi la coborâri. Următoarele etape au avut distanţe cuprinse între 25 şi 40 km, timpul în care eu le-am parcurs variind între 5 şi 11 ore, în funcţie de diferenţele pozitive şi negative de nivel.

În următoarele zile, fiecare din participanţi a suferit: dureri de cap, ameţeli, stări de greaţă, vărsături, indigestii, dureri musculare, băşici la picioare, unghii căzute. În a treia etapă am trăit într-o zi toate cele patru anotimpuri: am plecat de la 3.500m pe o ploaie liniştită, am trecut în zăpadă prin Laurebina Pass (4.610m), am alergat apoi prin păduri arse şi apoi pe sub rododendroni superb înfloriţi iar după-amiază, după ce am coborât peste 2.000m diferenţă de nivel, mă opream destul de des pentru a folosi crema de soare. 

Distanţele dintre noi creşteau tot mai mult, astfel încât aproape întregul traseu l-am parcurs singur. Treceam prin sate agăţate de un versant al muntelui la 3.000m, fără indicatoare la intrare, cu locuitori pe cât de săraci pe atât de zâmbitori. Adulţii mă întâmpinau cu palmele lipite şi, în timp ce îşi aplecau capul, îmi spuneau Namaste, iar copiii fugeau după mine şi îmi citeau numele scris pe numărul prins pe rucsac. Am întâlnit puţini turişti. În satul Lapagaon, unde am avut singura zi de repaos, am avut chiar senzaţia că noi eram primii turişti pe care localnicii îi întâlnesc. În sat nu exista nici un restaurant şi nici o posibilitate de cazare. Am dormit şi am mâncat la localnici, în case fără curent şi fără baie, cu toaleta la o intersecţie de drum, folosită de mai multe case. Lângă ea era un izvor de unde îşi luau femeile apă pentru gătit şi unde se spăla tot satul. Cel mai apropiat drum accesibil maşinilor era la o zi de mers distanţă. Bineînţeles că în nici o etapă nu am avut reţea la telefonul mobil.

Traseul era marcat destul de rar cu panglici roşii, doar în intersecţii găseam pe pietre puncte de vopsea şi săgeţi trasate în pământ. Toţi participanţii am pierdut măcar o dată traseul, iar regula era: dacă mergi 15 minute şi nu vezi un semn trebuie să te întorci. Atunci când eu m-am pierdut, nu m-am întors, am scos harta şi am ales o cărare înspre satul unde era sosirea. Am ajuns aproape la disperare când am văzut că timp de trei ore nu am întâlnit nici un marcaj. Traseul corect era paralel cu cel ales de mine, pe versantul de pe cealaltă parte a râului. Localnicii mi-au fost de mare ajutor: îi întrebam Lapagaon? şi indicau cu mâna, undeva în depărtare, satul în care trebuia să ajung.

Din a opta zi mi-a fost tot mai greu, datorită vărsăturilor şi indigestiei. Deşi am băut multe lichide şi am mâncat ca în fiecare zi tradiţionalul Dal Bhat (orez, linte, spanac şi cartofi), simţeam cum mă dezhidratez, cum am tot mai puţină energie. Mi-am propus să nu fac pauze, decât în sate. Acolo căutam un pic de umbră şi mă întindeam câteva minute. Când mi s-a sugerat să abandonez, am refuzat să chemăm elicopterul şi cu ultimele resurse am pornit în următoarea etapă.

Ziua a 11-a a fost cea mai dificilă. Am pornit din Samdo (3.690m) şi am urcat cu greu 15 km în 6 ore 30 minute pentru a ajunge în cel mai înalt punct al traseului: Larke Pass (5.100 m). Am făcut multe pauze în care am admirat frumuseţea munţilor care ne înconjurau. Sentimentul de a fi la 5.000m şi de a vedea cum se înalţă în imediata apropiere încă 3.000m până în Vârful Manaslu (8.156m) e de nedescris. Coborârea, mai mult în alunecare pe zăpadă, m-a solicitat mult. Noaptea, în sacul de dormit, îmi auzeam inima bătând foarte tare, în timp ce vântul rece care intra în cameră prin peretele cu multe despărţituri între scânduri mă făcea să îmi trag căciula cât mai mult peste urechi.

Abia în ultima zi, în care am parcurs două etape din circuitul Annapurna, m-am simţit mai bine şi am putut să alerg. Când am trecut linia de sosire bucuria a fost deplină. Am reuşit toţi să trecem peste momente grele, ne-am încurajat şi ajutat reciproc, iar după 13 zile de concurs am plecat spre casă cu sentimentul că nu am concurant împotriva celorlalţi. A fost o competiţie cu propria persoană, în care am descoperit nu numai peisaje montane extraordinare, ci şi noi peisaje ale fiinţei mele, slăbiciuni şi calităţi necunoscute.

Text publicat in numarul 8 al revistei ALERG 

Revista poate fi comandata la adresa de email:

marian.chiriac@alerg.ro 

Povestea in imagini: aici