Maraton Leipzig

28 aprilie 2002

 

În timpul semimaratonului de la Dresda am văzut mai mulţi participanţi alergând cu ceas la mână care măsoară şi arată pulsul. Îmi cumpăr şi eu un astfel de ceas, care îmi va deveni un accesoriu nelipsit la antrenamentele şi mai ales concursurile ulterioare. Încep să îmi notez într-o agendă valorile pulsului dinaintea, din timpul şi după fiecare antrenament. Citesc tot mai mult în internet despre programe de antrenament pentru participarea la maraton şi îmi cumpăr o carte de specialitate, Triathlon – Training mit System, care devine “Biblia mea”. În timpul antrenamentelor observ că sunt mai degrabă adeptul efortului constant: încep alergările cu un ritm uşor, de încălzire, măresc apoi viteza şi o menţin constantă, pentru ca la finalul antrenamentului să alerg câteva minute destul de încet. De obicei alerg seara, singur şi ştiu aproape întotdeauna cu o zi înainte că mă voi antrena, astfel antrenamentul devine o parte din programul meu săptămânal.

Încep să fiu tot mai atent la ce, când şi cât mănânc. Cel mai important pentru mine este micul dejun: sucul proaspăt, mierea şi cerealele devin elemente de bază, pe care le consum cu un oarecare automatism. Sucul îl prepar în funcţie de anotimp: iarna mai mult din citirce (portocale, grapefuit şi lămâi) iar în restul anului din fructe de sezon. Cerealele le consum în mod normal cu lapte încălzit - pentru ca să se înmoaie mai repede şi să nu îmi cadă greu la stomac – combinat cu o jumătate de banană tăiată bucăţele, struguri sau căpşuni. Îmi propun să mă antrenez de două ori în timpul săptămânii, de obicei marţea şi joia, câte o oră într-un ritm de alergare care să îmi facă plăcere, iar în weekend cel mult 1 oră şi 30 minute.

După câteva luni de antrenament, constat că dacă alerg într-un ritm de 5 minute pe un kilometru - ceea ce reprezintă 12 km/h - la sfârşitul antrenamentului de o oră mă simt bine şi chiar am mai multă energie şi vitalitate decât înaintea alergării. În ritmul acesta de alergare, pulsul meu variază între 140 şi 150 de bătăi pe minut. Calculez că dacă alerg constant cu această viteză termin maratonul în 3 ore şi 31 minute. La Semimaratonul de la Dresda am alergat cu aproape 14 km/h, ceea ce înseamnă 4 minute şi 20 secunde pe un kilometru şi astfel ţelul meu la primul maraton este nu numai să îl termin cu bine, dar şi să alerg constant cu 12 km/h. Accept însă şi varianta, în cazul în care simt la un moment dat că nu mai pot, să încetinesc ritmul astfel încât să termin cu bine.   

Sunt la linia de start. Am emoţii. Mă uit la ceas şi văd cum pulsul o ia razna. Inima mea nu bate deloc constant. Variază între 80 şi 120 de bătăi pe minut. Nu înteleg ce se întâmplă! Ma simt odihnit şi am luat micul dejun ca de obicei cu două ore înainte de efort. Muzica în zona de start se aude foarte tare, aud, fără să ascult, comentatorul vorbind într-una şi mă uit la câţiva alergători din jurul meu care stau calmi, privind în linişte spre poarta care marchează linia de start. Se aude pistolul care semnalează startul şi înaintăm încet, mai mult mergând, spre linia de start. Când trec pe sub poartă, aud un ţiuit prelungit – semnalul că se înregistrează chip-ul electronic de cronometrare – şi îmi dau şi eu drumul la cronometru. Alerg atent, mai mult cu ochii la picioarele alergătorilor din faţa mea şi abia la kilometrul trei mă uit din nou la ceas şi văd că au trecut 16 minute de la start. Accelerez puţin ritmul alergării şi observ cum pulsul variază în zona 145 – 155 bătăi pe minut. Menţin acelaşi ritm şi trec de marcajul km 21 după 1 oră şi  45 minute, ceea ce înseamnă că prima jumătate am alergat-o conform planului cu 5 min/km. Pulsul rămâne ± 150. Zâmbesc şi îmi spun că ar fi fantastic să pot continua în acelaşi ritm.         

Între km 21 şi 30 pulsul începe să crească, ajungând să varieze în jurul cifrei de 160. Mă simt bine şi mă concentrez tot mai mult la respiraţie: inspir de trei ori pe nas şi apoi expir tot de trei ori pe gură în ritmul paşilor. Pe la km 35 încep să simt o durere tot mai mare în ambii genunchi. Mă gândesc că mai am doar câţiva kilometri şi menţin acelaşi ritm. Pe ultimii kilometri ceasul meu arată în jur de 170 de bătăi pe minut. Nu mă îngrijorez. Am citit că frecvenţa maximă se calculează conform regulii: 220 minus vârsta. Aşadar, eu aş putea atinge cel mult 195 de bătăi pe minut. Ultimii doi kilometri mi se par interminabili, însă aplauzele şi încurajările spectatorilor de pe margine mi-au dat parcă aripi şi mi-au blocat percepţia senzaţiei de durere din genunchi şi opresc cronometrul după 3 ore 28 minute şi 55 secunde de la start. 

Mă bucur că am terminat cu bine, primesc medalia şi diploma de participare în timp ce simt cum durerea din genunchi creşte tot mai tare. Ajung cu greu acasă, fac o baie fierbinte şi apoi mă întind pe canapea. Aţipesc şi când mă trezesc după două ore îmi simt muşchii blocaţi. Febra musculară şi durerea din ambii genunchi mi-au dat peste cap programul din următoarea săptămână...

Situaţia stării mele fizice de după maraton mi-a demonstrat că nu m-am antrenat corect: ar fi trebuit să alerg mai des şi mai mult înainte de concurs, iar în timpul concursului să alerg într-un ritm mai scăzut.

Semimaraton Dresda

21 octombrie 2001

Organizatorii au pus la dispoziţia concurenţilor cu bugete restrânse o sală de sport. Şi astfel dorm în noaptea dinaintea semimaratonului împreună cu vreo alţi 60 de participanţi într-o sală imensă, fiecare pe izoprenul şi în sacul lui de dormit. Mă impresionează respectul reciproc dintre participanţi, toţi vorbesc în şoaptă şi după ce se stinge lumina la ora 23:00, fapt ştiut dinainte, în câteva minute se aşterne o linişte care ascunde tensiunea fiecăruia dintre noi. Probabil mai sunt alergători ca mine, la prima participare, iar alţii îşi doresc să îşi depăşească propriul record la proba de mâine. A doua zi, dimineaţa, ne îndreptăm cu toţii cu tramvaiul spre linia de start. Buna organizare se ilustrează încă o dată prin faptul că nu avem nevoie de bilete pentru transport, fiind şi ele incluse în taxa de participare. 

Îmi propun să alerg în ritmul meu şi mă bucur de traseul concursului, care porneşte din centrul oraşului, trece printr-un parc şi apoi urmează cursul Elbei. Ajung la finish după 1 oră şi 31 minute şi dedic restul zilei vizitării centrului istoric al Dresdei. 

Triatlon Leipzig 2001

Inot: 0.7 km / Ciclism: 20 km / Alergare: 5 km 
Timp: 1 h 15 min 

Mă bucur ca un copil când citesc că apartenenţa la un club nu este obligatorie şi că oricine doreşte poate participa. Ştiu bine că nu sunt foarte antrenat, aşa că mă înscriu la proba scurtă, numită de organizatori fitness: înot 0.7 km, ciclism 20 km şi alergare 5 km. Rămân impresionat nu numai de excelenta organizare, dar mai ales de numărul mare de participanţi: 242 concurenţi. La proba lungă, cea olimpică, participă 255 concurenţi. Aflu cu această ocazie că începând din anul 2000 triatlonul pe distanţa 1.5 km înot, 40 km ciclism, 10 km alergare a devenit disciplină olimpică la Jocurile Olimpice de la Sydney.

Termin proba fitness în 1 oră şi 15 minute, bineînţeles în stilul caracteristic mie: ies printre ultimii din apă, depăşesc în timpul probei de ciclism şi alerg cu greu ultima probă. Participând însă la proba scurtă, am timp să mă uit la cei care participă la proba olimpică. Nu îmi vine să cred când îl văd pe Lothar Leder ajungând la sosire în 1 oră şi 43 minute. Aud comentatorul spunând “şi ajunge la finish Lothar Leder, cel care în 1996 a fost primul om care a terminat un Ironman într-un timp de sub 8 ore”. Nu îmi vine să cred ce aud. Cum este posibil să parcurgi 3.8 km înot, 180 km cu bicicleta şi apoi să alergi 42 km într-un timp de sub opt ore? Mă impresionează energia şi modul în care povesteşte Lothar cum s-a pregătit pentru acest concurs, încât mă hotărăsc să mă antrenez mai serios să pot ajunge şi eu la un moment dat să termin cu adevărat un Ironman. 

Crossduathlon Leipzig

25.02.2001

Alergare: 0:30:09 / 7,5 km

Ciclism: 0:59:59 / 25 km

Alergare: 0:17:29 / 3 km 
Timp: 1 h 47 min

Trofeul Romanian Iron Man 2000

15 iulie 2000. Zarnesti

Astăzi mă simt mult mai antrenat decât anul trecut! În primăvară am alergat mai mult, am urcat de câteva ori cu bicicleta până la Păltiniş şi am fost chiar şi la bazin de câteva ori.

Ţin în mână broşura concursului. Îmi plac mult cele două motto-uri de pe prima pagină:

Unii oameni sunt înfrânţi de natură, alţii de propriile limite, dar toate astea ne ajută să ne înţelegem mai bine pe noi înşine şi mediul înconjurător.

Am o încredere nelimitată în om, în capacităţile sale. Nu există ceva ce nu putem face, există doar lucruri pe care n-am învăţat încă să le facem.

                                                                                      Reinhold Messner

Traseul de anul acesta este mai lung decât cel de anul trecut: 2 km înot, 80 km ciclism şi 20 km alergare. Vremea este frumoasă, însă apa lacului, datorită ploii din ultima săptămână, este foarte rece. Văd în jurul meu câţiva participanţi cu costum de neopren care acoperă doar bustul, mâinile şi picioarele fiind libere, dar mulţi alţii sunt ca şi mine doar în slip. Intru puţin în apă să mă obişnuiesc cu temperatura scăzută (am auzit pe cineva spunând ca are 14°C) însă nu rezist prea mult. Sper să mă acomodez cu temperatura în timpul concursului...

Trofeul Romanian Iron Man 2000

Înot numai în stilul bras şi nu mai îndrăznesc să bag capul sub apă. L-am băgat de câteva ori la început şi am simţit instantaneu că mi-au îngheţat creierii! Aşadar, înaintez destul de încet. Mai sunt şi alţii ca mine, aşa că nu mă panichez. La capătul lacului, când întoarcem, trebuie să ieşim pe un ponton lung de vreo 10 metri pentru ca organizatorii să ne vadă numărul scris cu marker pe picior şi pe braţe şi apoi reintrăm în apă.

Acum am ieşit pe ponton pentru ultima dată. Mai am o singură tură de lac, adică 400 metri, şi am terminat. Alerg pe ponton, văd că îmi este notat numărul şi mă apropiu de marginea pontonului. Prima dată am sărit direct în apă, însă acum îmi este foarte frig şi mă gândesc că ar fi o idee bună să mai stau puţin să mă încălzesc. Stau ghemotoc pe marginea pontonului şi mă uit la degetele de la picioare: sunt albastre! Nu îmi vine să cred! E chiar aşa de rece apa? Mă întorc şi văd nu departe de mine un alt participant tremurând de frig şi frecându-şi gambele: şi ele albastre... 

Din nou sunt nevoit să abandonez

E clar, nu mai intru sub nici o formă în apă. Mă îndrept spre soare şi încep să mă îmbrac cu echipamentul de ciclism. Aştept până ies toţi participanţii din apă şi pornesc şi eu pe traseul de ciclism. Combin alergarea cu mersul în ultima probă şi ajung cu bine la finish. Dacă aş fi înotat şi ultima tură de lac aş fi putut spune că am terminat un Ironman...

 Acum spun doar: Am participat la un Ironman!

Trofeul Romanian Iron Man 2000

Trofeul Romanian Iron Man 1999

3 iulie 1999 Zarnesti

• înot 1.5 km în lacul Codlea, lângă Braşov;
• ciclism 80 km pe traseul Codlea – Vulcan – Tohanu Vechi – Bran – Moeciu – Fundata – Tohanu Nou – Zărneşti – Cabana Gura Râului
• şi în final, alergare 15 km prin Prăpăstiile Zărneştilor până la Cabana Curmătura şi sosire la Cabana Gura Râului.

   

Ştiu că distanţele nu sunt acelea ale unui “Ironman adevărat”, însă faptul că atât traseul de ciclism, cât şi cel de alergare parcurge zone cu diferenţe mari de altitudine, constituie un argument întemeiat pentru ca organizatorii să denumească acest triatlon “Trofeul Romanian Iron Man”.   

Astăzi înot numai în stilul bras şi reuşesc destul de des să intru cu capul sub apă. Ies printre ultimii din apă şi reuşesc pe parcursul probei de ciclism să depăşesc câţiva participanţi. Reuşesc să pedalez fără oprire întreaga distanţă şi ajung foarte bine dispus la zona de tranzit ciclism – alergare. Îmi las bicicleta în spaţiul special amenajat, încalţ adidaşii de alergare şi mă îndrept spre punctul de alimentare. Iau un pahar cu apă în mână, îl beau pe jumătate şi, când îl pun înapoi pe masă, aud o doamnă spunându-mi: “Bea-l tot, eşti deshidratat! Hai mai bea unul!”  Şi îmi întinde un alt pahar, pe care, cuminte şi ascultător, îl beau până la fund. Încep să alerg, dar nu reuşesc să menţin ritmul de alergare deoarece simt apa în stomac precum un bolovan. Îmi spun că dacă merg un pic o să mă lase durerea şi voi putea ulterior să alerg. Trec plimbându-mă prin Prăpăstiile Zărneştilor şi continui tot în plimbare să urc până la Cabana Curmătura. Sunt depăşit de alţi alergători, însă simt că nu am energie de a alerga şi mă decid să cobor încet-încet până la linia de sosire. Mă bucur că am terminat cu bine întregul traseu, dar îmi e ciudă că datorită “unui pahar de apă” nu am mai fost în stare să alerg...  

Triatlon Bâlea 1995

În urmă cu o săptămână am trecut pe lângă un magazin de biciclete şi un afiş mi-a atras atenţia:

Triatlon Bâlea

1. înot 700 metri în barajul Colun, pe râul Olt,

2. ciclism 35 kilometri, în urcare, până deasupra cascadei Bâlea, la intrarea in căldarea Bâlei,

3. alergare 2 kilometri, în urcare pe potecă, până la cabana Bâlea Lac.

Citind probele concursului, mă hotărăsc pe loc să particip.

Cu o zi înainte de concurs nu încetam să-mi pun întrebări, întrebări care spre seară au fost încununate de mari emoţii. Cea mai mare emoţie o aveam cu privire la proba de înot, mă gândeam serios dacă voi reuşi să traversez Oltul. Sunt conştient că nu am un stil de înot anume, de asemenea că îmi lipseşte cu desăvârşire antrenamentul la această probă, în concluzie, realizez cu o seară înainte de primul meu triatlon că nu sunt un bun înotător, ştiind doar să mă menţin la suprafaţa apei.

Îmi pun acum, la linia de start, speranţa că voi ieşi la un moment dat cu bine din apă şi apoi mă voi bucura de prima mea urcare cu bicicleta pe Transfăgărăşan. Nici nu realizez când se dă startul şi mă văd alături de alţi 40 participanţi sărind în apă, păşind astfel în lumea triatlonului.

După doar câţiva metri observ că am rămas ultimul. Majoritatea participanţilor înoată în stilul craul, unii în stilul bras, ieşind cu capul din apă doar pentru a respira. Eu, care nu am nici măcar ochelari de înot, nu intru deloc cu capul în apă, detaliu care mă face să înaintez foarte încet dar îmi oferă posibilitatea de a-i vedea pe ceilalţi cum se depărtează de mine. Sunt la jumătatea distanţei de înot şi am văzut deja foarte clar cum toţi participanţii au ieşit din apă şi au pornit pe bicicletă în cea de-a doua probă.

Din stânga mea văd cum se apropie o barcă de salvare şi unul dintre organizatori îmi spune: “Hai, ţine-te de barcă, că te tragem noi până la mal...”  Mă uit la el, întind mâna şi apuc marginea bărcii şi simt cum mă cuprinde un sentiment în acelaşi timp de uşurare că nu mai trebuie să înot dar şi de ruşine că nu am fost în stare să termin singur prima probă a triatlonului. În timp ce barca se apropie de mal, îmi vin în minte cuvintele auzite înainte de start de la un alt concurent: “Adevăratul triatlon se desfăşoară pe distanţa de 3.8 km înot, 180 km cu bicicleta şi în final alergare 42 km, adică un maraton. E cunoscut sub numele de Ironman.”  Acum, când eu nu sunt în stare să înot nici măcar 700 metri, îmi este evident că nu voi fi niciodată capabil să termin un Ironman.

Ies din apă şi, deşi organizatorii îmi spun că am fost descalificat, mă pregătesc pentru urcarea pe bicicletă spre Bâlea. Dacă tot am venit până aici, de ce să nu urc? Ştiu că nu mai am cum să îi ajung pe ceilalţi, aşa că nu mă grăbesc. Pedalez cu grijă pe marginea drumului naţional destul de circulat de maşini şi mă bucur foarte mult când fac dreapta pe drumul mult mai liniştit ce trece prin satul Cârţişoara şi apoi urcă spre Bâlea. Fac o primă pauză cu puţin înainte de a începe urcarea efectivă, încă una la Bâlea Cascadă şi una mai lungă în dreptul Porţii Geniştilor. Mă întind pe parapeţii din piatră şi admir minunatul peisaj. Brusc îmi dau seama că am mâncat o jumătate dintr-o ciocolată...

În prima curbă în ac de păr se termină traseul probei de ciclism şi de aici până la Cabana Bâlea Lac urmează ultima probă: alergarea. În această curbă văd staţionată o singură maşină: maşina prietenilor mei, care m-au însoţit la acest concurs. Îi întreb unde este dubiţa organizatorilor care ar fi trebuit să ne ducă bicicletele la sosire? Ei îmi spun că acum 20 minute când au ajuns ei aici, nu era nici o dubiţă! Le las bicicleta şi îmi iau din maşină un sandwich şi două banane. Abia merg de durere şi astfel nici nu mă gândesc să alerg la deal. Mă opresc de multe ori şi mă las încântat de frumuseţea căldării glaciare.

Ajung sus şi caut cu privirea linia de sosire. Însă nu văd nici măcar un alt participant sau vreun semn care să-mi indice zona sosirii. În dreapta mea, pe scările Refugiului Salvamont văd un bărbat, pe care îl intreb dacă ştie unde este sosirea. Răspunsul lui este însă oarecum neaşteptat:

-      Ai participat şi tu la triatlon?

-      Da...

-      Felicitări, eşti ultimul!

-      Mulţumesc, faceţi parte din organizare? Ştiţi când va avea loc premierea?

-      A avut loc acum o oră...